În mitul arthurian, Masa Rotundă era masa în jurul căreia se adunau regele Arthur și cavalerii săi. După cum sugerează și numele, ea nu avea un cap, și deci toți cei care stăteau în jurul ei ocupau poziții egale. Masa a fost descrisă pentru prima dată în 1155 de către poetul Wace, care s-a bazat pe reprezentări mai vechi ale suitei legendelor despre Arthur. Simbolismul Mesei Rotunde s-a dezvoltat de-a lungul timpului; până spre sfârșitul secolului al XII-lea a ajuns să fie simbolul ordinului cavaleresc asociat curții lui Arthur Cavaleri Mesei Rotunde
Sfarsitul sec. Al V-lea si inceputul secolului al VI-lea este o perioada de simbolism epic pentru istoria mondiala a onoarei si a curajului. Este vorba despre legendele regelui Arthur si instituirea Ordinului Cavalerilor Mesei Rotunde.
Imaginea lui Arthur in istoria lumii este impregnata cu aura idealismului si a nemuririi, el fiind, conform miturilor, eroul devenit rege cu aportul divinitatii, singurul care a reusit sa scoata sabia vrajita din piatra. Mai tarziu, regele Arthur devine purtatorul sabiei vrajite, Excalibur, daruita lui de zana lacului, in semn de supunere si recunoastere. Excalibur si sabia din piatra, desi confundate in multe adaptari cinematografice sau animate, sunt doua arme independente, fiecare dintre ele avand o semnificatie aparte pentru identitatea legendarului rege. Mai mult decat atat, Arthur, prin aura supraumana ce il reprezinta la nivel de credinte si superstitii, ar fi fost Cel Ales pentru a descoperi Sfantul Graal.
Tot in jurul regelui Arthur se formeaza Ordinul Cavalerilor Mesei Rotunde. Acest ordin s-a nascut prin intelepciunea lui Arthur care a dorit ca cei mai buni luptatori ai sai sa fie intotdeauna la acelasi nivel, fara diferente de statut sau preferinte. Astfel, el a dat ordin sa se construiasca o masa fara colturi si fara capete, ca sa evite situatia delicata de a trebui sa aleaga doar unul dintre cavaleri spre a-l aseza in capul mesei.
Sunt legende care spun ca masa rotunda exista ca replica a mesei din Cina Cea de Taina. Ea ar fi fost conceputa de inteleptul vrajitor Merlin, sfatuitor al lui Arthur, avand doisprezece scaune si un loc liber. Acesta marca locul lui Iuda, iar faptul ca era gol semnifica absenta tradatorilor intre cavaleri. De asemenea, locul astepta sa fie ocupat de cavalerul care va descoperi si va aduce Sfantul Graal.
Despre cum reuseste simbolistica Sfantului Graal, prin locul gol al mesei rotunde, sa trimita la iubirea absoluta si, in acelasi timp, la tradare, vom afla in articolele urmatoare. Pana atunci, AuroMedia, organizatorul Savoart – Sarbatoarea Bunului Gust, va doreste o zi minunata!
Arthur – rege legendar al celţilor din Britania. A luptat împotriva cuceritorilor anglo-saxoni. Ocupă un loc central în ciclul de romane cavalereşti din secolele XII-XIII, cunoscut sub numele de „Ciclul mesei rotunde”.
Personaj de o mare cinste, recunoscut a fi foarte drept şi nepărtinitor, Arthur îşi adună cei 12 cavaleri o dată pe an în jurul “mesei rotunde”, ca să fie la egală distanţă de toţi, să nu favorizeze pe nimeni.
Expresia Cavalerii mesei rotunde defineşte un grup de oameni uniţi prin aspiraţii generoase pentru binele colectivităţii.
Cat adevar se ascunde in spatele legendei?
Cu totii cunoastem imaginea regelui Arthur care smulge legendara sabie Excalibur din stanca.Care este adevarul si unde se infiripa legenda?
Se pare ca idealul cavaleresc dateaza inca de la sfarsitul secolului al V-lea si inceputul secolului al VI-lea, astfel, regele Arthur, un erou semi-legendar a fost conducatorul Marii Britanii in lupta impotriva invadatorilor saxoni. Destinat maretiei de ursitoarele din Avalon, el este regele legitim al intregii Anglii.
Epoca a spiritului cavaleresc, sub domnia lui benefica, Anglia se bucura de o perioada de 12 ani de pace si prosperitate, vreme in care cavalerismul ajunge la apogeu. La castelul sau dinCamelot, Arthur ii convoaca pe curajosii si credinciosii cavaleri ai regatului sau precum Lancelot, Gawain, Percivale in jurul Mesei Rotunde. Merlin ii invata sa se abtina de la crime, cruzimi si violente, sa evite tradarea, minciuna si necinstea, sa fie milosi si mai presus de toate sa apere, sa protejeze si sa respecte femeile. Cavalerii pleaca de aici sa civilizeze lumea cunoscuta de ei, se lupta cu dragoni, giganti si alte forte ale raului in castele bantuite de fantome, paduri intunecate si gradini fermecate.
Surse documentare
Detaliile cu privire la povestea lui Arthur sunt compuse în principal din folclor si inventie literara si istorica, existenta lui este dezbatuta si contestata de istoricii moderni. Existenta lui Arthur cel istoric este spicuita din diferite surse, inclusiv “Cambriae Annales”, “Brittonum Historia”, si scrierile lui Gildas si Nennius. Numele lui Arthur, de asemenea, apare în sursele poetice timpurii, cum ar fi The Gododdin.
Este popularizat si de clericul Geoffrey de Monmouth in cartea sa “Historia Regum Britanniae”
Deasemenea, el este prezentat uneori ca un mare razboinic sau ca o figura supranaturala, asociat chiar magiei din folclor si lumii de dincolo.
Desi temele, evenimentele si personajele din legenda arthuriana au variat considerabil de la un text la altul, si nu exista nici o versiune canonica, istoria lui Geoffrey de multe ori a servit ca punct de plecare pentru povestile mai târziu. Geoffrey Arthur este descris ca un rege din Marea Britanie care a învins saxonii si a stabilit un imperiu peste Marea Britanie, Irlanda, Islanda, Norvegia si Galia. Multe elemente si incidente care sunt acum o parte integranta din povestea arthuriana apar în Istoria lui Geoffrey, inclusiv tatal lui Arthur, Uther Pendragon, magicianul Merlin, Guinevere, sabia Excalibur, nastere lui Arthur la Tintagel, lupta finala împotriva lui Mordred la Camlann si „plecarea” în Avalon.
Scriitorul francez Chrétien de Troyes a adaugat pe Lancelot si Sfântul Graal la poveste si a început un gen de romantism in care Arthur a devenit un aspect important al literaturii medievale. În secolul al XXI-lea, legenda traieste, nu numai în literatura de specialitate, dar, de asemenea, în adaptari pentru teatru, film, televiziune, benzi desenate si alte mijloace media.
Dezgropand Curtea lui Arthur si Castelul din Camelot
Avand in vedere raspandirea si perenitatea povestii lui Arthur, era inevitabil ca oamenii de stiinta sa caute, in cele din urma, sa dea la o parte frumusetea literara si sa stabileasca adevarul din spatele legendei.
In 1965, a fost format Comitetul de Cautare a Castelului din Camelot, fondatorii acestuia propunandu-si sa descopere Masa Rotunda si Sfantul Graal. Dupa cinci ani de sapaturi la Somerset, arheologii comitetului au identificat ruinele castelului Cadbury, din apropiere de Glastonbury, drept Camelot. Fortificat in perioada pre-romana si folosit in timpul ocupatiei romane, castelul parea a fi cel potrivit.
Dar cea mai senzationala descoperire a fost gasirea unor obiecte de ceramica ce sugerau ca situl fusese folosit, in jurul anului 500, de catre o capetenie britanica – deci dupa retragerea romanilor si inainte de cucerirea saxona.
In ceea ce priveste cavalerismul atat de elogiat al lui Arthur, trebuie spus ca el a domnit intr-o perioada de lupte crunte pentru apararea integritatii teritoriale si a independentei politice
Intoarcerea mesianica a regelui
Traditii literare
Considerat zeu celt demult uitat sau semizeu nordic, conducator viteaz, Arthur intra in legenda.
Ciclul arthurian a cunoscut de-a lungul secolelor cresteri de interes, declin si renasteri. Uneori, chiar asocieri cu povestea luiTristan si a Isoldei. Sute de carti de profil sau nu, fictiuni literare sau critici istorice, benzi desenate si nu numai au aparul de-a lungul anilor.Tablouri celebre de asemenea.
În ultimii ani, rolul lui Arthur ca un adevarat erou al secolului al cincilea a facut si deliciul publicului prin filme si alte versiuni ale legendei arthuriene, mai ales King Arthur (2004) si Last Legion (2007).
Arthur a fost de asemenea folosit ca model pentru comportamentul din zilele moderne. În anii 1930,Ordinul Fellowship al Cavalerilor Mesei Rotundeformat în Marea Britanie pentru a promova idealurile crestine si notiunile lui Arthur despre cavalerismul medieval.În Statele Unite, sute de mii de baieti si fete s-au alaturat grupurilor de tineret arthuriene, cum ar fi Cavalerii Regelui Arthur, în care Arthur si legendele sale au fost promovate ca exemple sanatoase.
Profund integrata in cultura conteporana, imagistica si simbolistica arthuriana ramane sa fie interpretata si reinterpretata de-a lungul secolelor ce vor veni.
Domnia sa glorioasa si de neuitat, precum spune un comentator, a fost o „scurta perioada luminoasa, o stea a raiului in ceata Evului Mediu
Legenda Regelui Arthur si a Cavalerilor Mesei Rotunde reprezinta unul dintre cele mai vechi mituri britanice. Arthur a fost considerat regele etern, care si-a aparat glorios poporul de saxoni, legenda subliniind promisiunea facuta de acesta ca se va intoarce din mormantul sau de pe insula Avalon pentru a apara Britania, in cazul in care tara ar fi fost din nou amenintata de invazia straina.
Cultura populara europeana este plina de legende legate de domnitori, care au promis ca se vor intoarce cand tara lor va fi in pericol. Francezii vor fi salvati de Carol cel Mare, germanii de Frederic Barbarossa, iar irlandezii, de marele lor erou Fionn McCumhaillig. Insa, dintre toate aceste povesti, cea mai reprezentativa ramane cea a regelui Arthur, aceasta legenda avand o oarecare credibilita
te istorica. In sec. al cincilea d.Hr atrait un mare sef de trib, probabil un britanic romanizat, care a reputat numeroase victorii impotriva saxonilor care jefuiau imprejurimile. Conform cercetatorilor, regele Arthur a avut drept model un luptator neinfricat, un soldat pe nume Ambrosius Aurelianus. Cand armata romana s-a retras din Britania, englezii au ramas fara un conducator national.
In jurul anului 410 d.Hr, Britania se bucura de aproape 400 de ani, datorita protectiei oferite de armata romana, de pace si imbelsugare. Reteaua drumurilor asigura conditii optime comertului, facand rapida deplasarea legiunilor romane intre locuri de tabara si orasele mai mari. Dupa ce armatele romane s-au retras in Italia, din cauza amenintarilor barbarilor, britanicii au fost lasati in voia soartei. Astfel, in Britania a izbucnit razboiul civil : a inceput lupta pentru bogatiile lasate in urma de catre colonizatorii romani .
Tiranul Vortigern a reusit sa obtina cea mai mare parte a puterii, datorita faptului ca si-a intarit oastea cu mercenari anglo-saxoni, condusi de doi luptatori excelenti, Hengist si Horsa. Acestia din urma s-au revoltat impotriva lui Vortigern, omorandu-l. Noi trupe anglo-saxone au traversat Canalul, pentru a-si lua partea ce li se cuvenea . Solutia a venit din partea unui comandant britanic necunoscut, pe nume Ambrosius Aurelianus. Acesta i-a invins pe saxoni in 518, la Mount Badon. Despre acel geniu militar, se stie doar ca se numea Arthur. Aceasta victorie a fost covarsitoare. Timp de 50 de ani a domnit pacea in Britania. Cronicile walesiene vorbeau despre Arthur ca fiind " regele minunilor si al vrajitorilor ", faptele lui fiind cunoscute in intreaga Britanie .
In Annales Cambriae, o cronica scrisa de calugari, se relateaza despre cum a luptat Arthur timp de trei zile si trei nopti, in cele din urma obtinand victoria. Nasterea lui Arthur a fost invaluita in magie si comploturi. Tatal sau, Uther Pendragon, regele Angliei, se indragostise de Ygraine, sotia celui mai fidel om al sau, printul Gorlois de Cornwall. O dorinta coplesitoare a pus stapanire pe rege ; in cele din urma , l-a convins pe vrajitorul sau Merlin sa prepare o bautura fermecata, prin care el a capatat infatisarea lui Gorlois, l-a ucis pe acesta, iar el a aparut sub chipul sotului in dormitorul Ygrainei, la castelul din Tintagel. Arthur a fost rodul pasiunii lui Uther pentru Ygrina.
Merlin a incredintat copilul unui cavaler pe nume Ector, la care trebuia sa ramana pana la varsta de 15 ani. Dupa moartea lui Uther, nobilimea s-a strans la Londra si, sub ochii lui Merlin, fiecare print si conte si-a incercat norocul cu piatra magica, incercand sa elibereze sabia Excalibur, pe care scria : " Cel care va scoate sabia din piatra, va fi regele Angliei. " Nimeni n-a putut sa scoata sabia in afara de Arthur.
Arthur a fost ales regele Angliei, dar au trecut multi ani pana cand a fost pe deplin recunoscut si acceptat ca rege. Unul dintre nobilii revoltati, Loth of Lothian, i-a oferit lui Arthur mana frumoasei Morgause si cei doi au avut un copil impreuna. Arthur nu stia ca Morgause este de fapt sora lui, fiica lui Gorlois si Ygraine. Merlin a prezis ca Mordred, baiatul nascut din aceasta relatie incestuoasa, va cauza sfarsitul lui Arthur si al regatului sau .
Mai tarziu, Arthur s-a recasatorit cu Guinevere si s-a stabilit la Camelot, acolo unde se pomeneste si despre Masa Rotunda cu cei 12 cavaleri ai sai. Cei 12 cavaleri de seama din Camelot erau egali, neexistand nici un privilegiu. Un singur loc era liber, fiindu-i destinat acelui cavaler care, intr-o buna zi, ar fi gasit Sfantul Graal, cel mai de pret obiect al lumii crestine, pocalul din care a baut Iisus Hristos la Cina cea de Taina. Conform credintelor, Graalul a fost adus in Anglia de catre Iosif de Arimathia, care a fugit de pe Taramul Sfant de teama evreilor. Legenda mai spune ca Iisus si-a petrecut anii de copilarie in Anglia, mai precis in sud, motiv pentru care Biblia nu pomeneste despre copilaria din Palestina a Mantuitorului.
Viata lui Arthur a fost plina de minciuni si de tradari. Sotia lui, Guinevere, s-a indragostit de unul dintre cavaleri, Sir Lancelot ; apoi Mordred va acuza in public cuplul de adulter si tradare. Lancelot si Guinevere, insotiti de grupul cavalerilor care au participat la revolta, fug in Franta, insa Arthur ii urmareste si are loc o lupta sangeroasa. Intre timp, la Camelot, Mordred preia tronul lui Arthur, in absenta acestuia. Arthur si cavalerii sai fideli il infrunta pe Mordred si pe oamenii acestuia, pe campul de lupta din Camlann. Pasind printre trupurile neinsufletite ale cavalerilor sai, Arthur isi raneste mortal fiul, dar Mordred, cu ultimele puteri, il strapunge si el cu sabia pe Arthur . Regele ranit este dus pe malul unui lac fermecat, intr-o capela construita de Iosif de Arimathia pe insula mistica Avalon . Legenda regelui Arthur a generat numeroase variante si fiecare continea noi si noi fapte eroice. In 1135, un calugar pe nume Geoffrey of Monmouth a dedicat regelui Arthur cea mai mare parte a volumului sau intitulat " Istoria regilor Angliei ", sustinand ca respectivele evenimente erau fapte istorice, nu legende sau mituri. Despre mormantul regelui, se spune ca a fost gasit pe insula Avalon, avand insemnat o cruce cu urmatoarea inscriptie : " Hic jacet sepultus inclitus Rex Arthurus cum Wenneveria uxore sua secona in Insula Avallonis ", tradus insemnand " Aici se odihneste vestitul rege Arthur cu Guinevere, ce-a de-a doua sotie a lui, inmormantati pe insula Avalon.
Se spune ca s-ar fi gasit mormantul la 5 m adancime, dar in morminte s-au gasit alte doua lazi, ce contineau portretele si blazoanele lui Arthur si Guinevere. In portret, regina purta o coroana intacta, iar Arthur, o coroana pe care se vedeau urmele luptelor.
El avea multe cicatrici din lupta sa cu Mordred pe campul din Camlann, unde ii fusese taiata urechea stanga. In lazi a fost gasit scheletul lui Arthur, ce se vedea ca fusese un barbat inalt, puternic, iar ramasitele Guineverei indicau ca aceasta fusese o femeie fragila.
In 1960, cativa arheologi au inceput sa faca sapaturi in locul in care s-a afirmat ca se afla mormantul regelui. Au gasit cateva indicii conform carora acolo fusese, candva, o groapa si au gasit si urmele unei pietre comemorative. Oare era intr-adevar mormantul regelui Arthur si al reginei Guinevere ? Oare a trait, a luptat, a iubit regele mitic in epoca de glorie a Camelotului? Poate ca mormantul lui continua sa existe acolo, undeva intr-un loc stiut numai de cavalerii sai credinciosi ... Nu vom sti niciodata.
JACKIE CHAN Jackie Chan(n.Chan Kong-sang,陳港生; 7 aprilie 1954) este un actor,coregraf de lupte, comediant, regizor, producător, expert alartelor marțiale, scenarist, antreprenor, cântăreț șicascadororiginar dinHong Kong.În filmele sale, este cunoscut pentru stilul acrobatic de luptă, sincronizarea sa comică, folosirea armelor improvizate și cascadoriile sale inovative. Jackie Chan este actor din anii 1960 și a apărut în peste 100 de filme.
Chan a obținut stele pe Hong Kong Avenue of Stars și pe Hollywood Walk of Fame. Fiind un simbol cultural, Chan a fost pomenit în diverse cântece pop,desene animate și jocuri video. Un solist de operă, Chan este de asemenea și un cântăreț de Cantopop și Mandopop, lansând mai multe albume și cântând o mare parte din piesele de generic ale filmelor în care a jucat.
Chan s-a născut pe 7 aprilie 1954, în Hong Kong, China, sub numele de Chan Kong-sang, fiind fiul lui Charles și Lee-Lee Chan, refugiați din Războiul Civil Chinez. A fost poreclit Paopao (în chineză: 炮炮, având sensul de „ghiulea”), pentru că nu stătea niciodată locului. Din moment ce părinții săi lucrau pentru consulul francez din Hong Kong, Chan și-a petrecut anii de formare în apropierea reședinței consulului, în districtul Victoria Peak.
Chan a urmat Școala Primară Nah-Hwa din insula Hong Kong, unde a ratat primul an, tatăl său retrăgându-l de la școală. În 1960, tatăl său a emigrat în Canberra, Australia, pentru a lucra pe postul de bucătar-șef în ambasada americană, în timp ce Chan a fost trimis la Academia de Arte Teatrale Chineze, o școală de operă condusă de directorul Yu Jim-yuen. Chan s-a antrenat în mod riguros în următorii zece ani, excelând în arte marțiale și acrobatică. A devenit unul din membrii Seven Little Fortunes (în română: „Cele șapte mici comori”), un grup alcătuit din cei mai buni elevi ai școlii, primind de la maestrul său numele de Yuen Lo . Chan a devenit bun prieten cu colegii săi de grup Sammo Hung și Yuen Biao, cei trei având să poarte ulterior numele de Three Brothers („Cei trei frați”) sau Three Dragons („Cei trei dragoni”).
La 8 ani, a apărut alături de o parte din Little Fortunes, în filmul Big and Little Wong Tin Bar (1962), cu Li Li Hua în rolul mamei sale. Chan a jucat încă odată cu Li în următorul an, în The Love Eterne (1963) și a avut un rol minor în filmul din 1966Rândunica de aur, regizat de King Hu. În 1971, după o apariție specială într-un alt film Kong Fu, A Touch of Zen, Chan și-a început cariera de adult în industria cinematografică, semnând inițial cu Great Earth Film Company a lui Chu Mu. La vârsta de 17 ani, a fost cascador în filmele cu Bruce Lee, Fist of Fury și Enter the Dragon, sub numele de scenă Chan Yuen Lung (în chineză: 陳元龍). În același an, a obținut primul său rol principal, în Little Tiger of Canton, ce a avut o lansare limitată în Hong Kong în 1973. Din cauza eșecurilor comerciale din filmele în care a jucat și problemelor în a se angaja pe postul de cascador, Chan a primit rolul principal în comedia pentru adulți din 1975, All in the Family, care conținea prima și probabil unica scenă de sex din cariera actorului. De asemenea, este singurul film până în momentul de față care nu conține nicio scenă de luptă sau vreo cascadorie.
Chan și-a urmat părinții în Canberra în 1976, unde a urmat Dickinson College și a lucrat pe postul de muncitor în construcții.Un coleg de echipă pe nume Jack l-a luat pe Chan sub aripa sa, poreclindu-l „Micul Jack”, prescurtat mai apoi ca Jackie; din acel moment, folosește numele de Jackie Chan. În plus, la finalul anilor ’90, Chan și-a schimbat numele chinezesc în Fong Si-lung (în chineză: 房仕龍), numele de familie adevărat al tatălui său fiind Fong.
În 1976, Jackie Chan a primit o telegramă de la Willie Chan, un producător de filme al industriei din Hong Kong, care era impresionat de munca de cascador a lui Jackie. Willie Chan i-a oferit acestuia un rol într-un film regizat de Lo Wei. Lo observase performanțele lui Chan în filmul Hand of Death (1976), regizat de John Hoo, și dorea să îl modeleze pe acesta asemenea lui Bruce Lee, în filmul New Fist of Fury.Numele lui de scenă s-a schimbat în Sing Lung (în chineză: 成龍, de asemenea scris și ca Cheng Long, având sensul de „cel ce devine dragonul”) pentru a sublinia similaritatea sa cu Bruce Lee, al cărui nume de scenă era Lei Siu-lung (în chineză: 李小龍, cu sensul de „Micul Dragon”). Filmul nu a avut succes, deoarece Chan nu era obișnuit cu stilul de arte marțiale al lui Lee. În ciuda acestui eșec, Lo Wei a continuat să producă filme pe teme similare, rezultatul fiind câștigurile mici la box office.
Prima apariție majoră a lui Chan a fost în filmul Snake in the Eagle’s Shadow din 1978, filmat în timp ce acesta era împrumutat la Seasonal Film Corporation. În regia lui Yuen Woo-ping, Chan a obținut libertate totală pentru cascadoriile sale. Filmul a inițiat genul de comedie kung fu, dovedindu-se a fi o împrospătare adusă audienței din Hong Kong. Chan a jucat apoi în Maestrul bețiv, care l-a propulsat pe actor către succesul mondial.
Odată cu întoarcerea lui Chan la studioul lui Lo Wei, Lo a încercat să creeze un film de comedie asemenea Maestrului bețiv, producând astfel Half a Loaf of Kung Fu și Spiritual Kung Fu. De asemenea, i-a dat lui Chan oportunitatea de a regiza The Fearless Hyena alături de Kenneth Tsang. Când Willie Chan a părăsit compania, acesta l-a sfătuit pe Jackie să se decidă dacă vrea sau nu să rămână cu Lo Wei. În timpul filmărilor pentru Fearless Hyena Part II, Chan și-a încheiat contractul și s-a alăturat companiei Golden Harvest, determinându-l pe Lo să îl șantajeze pe Chan cu triade, acuzându-l pe Willie pentru îndepărtarea vedetei lui. Disputa a fost rezolvată cu ajutorul actorului și regizorului Jimmy Wang Yu, care i-a permis lui Chan să rămână la Golden Harvest.
Succesul filmelor de acțiune comedie: 1980-1987
Acţiunea filmului Police Story, numit și „Glass Story” (în română: „Poveste de stică”) pentru cascadoriile sale, este fixată într-o perioadă modernă.
Willie Chan a devenit managerul personal și bun prieten cu Jackie, rămânând astfel timp de peste 30 de ani. Acesta a ajutat la lansarea lui Chan pe plan internațional, începând cu primele filme ale actorului în industria americană, în ani 1980. Primul său film la Hollywood a fost Battle Creek Brawl din 1980. Chan a avut apoi un rol minor în filmul Cursa Ghiulea din 1981, cu un venit de 100 de milioane de dolari la nivel mondial. Cu toate că a fost în mare parte ignorat în favoarea actorilor americani precum Burt Reynolds, Chan a fost impresionat de secvențele eliminate din film și arătate în genericul de final, fiind inspirat să folosească acest procedeu pentru filmele sale viitoare.
După eșecul comercial al filmului The Protector din 1985, Chan și-a abandonat pentru o perioadă încercările de a pătrunde în industria americană, concentrându-se din nou pe filmele din Hong Kong.
Odată cu întoarcerea în Hong Kong, filmele lui Chan au început să obțină audienței mai mari în Asia de Est, cu succese timpurii în industria japoneză, precum The Young Master (1980) și Dragon Lord (1982). The Young Master a doborât recordul de box office deținut de Bruce Lee, iar Chan a devenit cel mai mare star de film din Hong Kong. Odată cu Dragon Lord, a început să experimenteze cascadorii elaborate, printre care o scenă de luptă la piramide care deține recordul pentru cele mai multe duble trase pentru o singură scenă și anume 2900, și scena finală de luptă unde acesta execută diverse cascadorii, inclusiv una în care face o rostogolire pe spate dintr-un pod, aterizând pe sol.
Chan a produs un câteva filme de acțiune comedie alături de prietenii săi de la școala de operă, Sammo Hung și Yuen Biao. Cei trei au jucat împreună pentru prima data în 1983 în Project A, care a introdus un stil de arte marțiale cu cascadorii periculoase, câștigând premiul pentru „Cel mai bun design de acțiune” la a treia ediție a Hong Kong Film Awards. În anii ce au urmat, „cei trei frați” au apărut în Wheels on Meals și în trilogia originală Lucky Stars.În 1985, Chan a produs primul film Police Story, o acțiune comedie cu influențe americane în care Chan execută un număr de cascadorii periculoase. A fost numit „Cel mai bun film” la ediția din 1986 a Hong Kong Film Awards. În 1987, Chan a jucat rolul „șoimului asiatic”, un personaj inspirat de Indiana Jones, în filmul Armura Divină. Filmul a reprezentat cel mai mare box office al lui Chan în interiorul țării, cu un venit de 35 de milioane de dolari de Hong Kong.
Continuările filmelor și apariția la Hollywood: 1988-1998
În 1988, Chan a jucat alături de Sammo Hung și Yuen Biao pentru ultima dată, în filmul Dragons Forever. Hung a co-regizat filmul împreună cu Corey Yuen, iar personajul negativ a fost jucat de Yuen Wah, amândoi fiind prieteni absolvenți ai Academiei de Arte Teatrale Chineze.
La finele anilor 1980 și începutul anilor ’90, Chan a avut roluri în mai multe continuări ale filmelor în care a jucat anterior, începând cu Police Story 2, care a câștigat premiul pentru „Cea mai bună coregrafie de acțiune” la ediția din 1989 a Hong Kong Film Awards. Acesta a fost urmat de Armura Divina II: Operațiunea Condorul și Police Story 3: Super Cop, pentru care Chan a câștigat premiul pentru „Cel mai bun actor” la Golden Horse Film Festival în 1993. În 1994, Chan și-a reluat rolul lui Wong Fei-hung în Maestrul bețiv 2, care a figurat în clasamentul celor mai bune filme din toate timpurile al revistei Time. O altă continuare, Police Story 4: First Strike, i-a adus lui Chan mai multe premii și succese la box office în interiorul țării, însă nu a prins la fel de bine în străinătate. Jackie Chan și refăcut ambițiile de a juca la Hollywood în anii 1990, dar a refuzat ofertele inițiale de a juca roluri de personaje negative pentru a evita să nu fie identificat în viitor cu un asemenea personaj. De exemplu, Sylvester Stallone i-a oferit rolul lui Simon Pheonix, un criminal în filmul futurist Demolition Man. Chan a refuzat rolul, iar acesta a fot luat de Wesley Snipes.
Chan a reușit într-un final să ajungă în industria de film nord-americană în 1995 cu Bubuială în Bronx, în urma căruia s-a creat un sediu de fani în Statele Unite, lucru rar pentru o vedetă din Hong Kong. Succesul filmului Bubuială în Bronx a dus și la lansarea în Statele Unite a Police Story 3: Super Cop, sub numele de Supercop, obținând un venit total de 16,270,600 de dolari americani. Primul success mondial al lui Jackie a venit atunci când a jucat alături de Chris Tucker în filmul de acțiune comedie Rush Hour, din 1998, cu un venit de 130 de milioane de dolari americani numai în Statele Unite. Filmul l-a transformat pe Jackie Chan într-o vedetă hollywoodiană. Fiind și un cascador publicitar, Jackie și-a scris autobiografia I Am Jackie Chan în colaborare cu Jeff Yang.
Succesul la Hollywood și dramatizarea: 1999-2007
Jackie Chan joacă pentru prima dată rolul unui personaj negativ în filmul Rob-B-Hood: un hoț dependent de jocurile de noroc.
În 1998, Chan a lansat ultimul său film alături de Golden Harvest, Who Am I?După ce a părăsit compania în 1999, acesta a produs și a jucat alături de Shu Qiîn comedia romantică Gorgeous, concentrată pe relații personale și cu puține secvențe implicând artele marțiale. Chan a ajutat apoi la crearea jocului pentruPlayStation din 2000 Jackie Chan Stuntmaster, pentru care și-a împrumutat vocea și a executat scenele de motion capture. Succesul său la Hollywood a continuat, jucând alături de Owen Wilson în filmul de acțiune comedie westernShanghai Noon, care a fost de asemenea un succes de box office și a avut o continuare, Shanghai Knights (2003). S-a reunit cu Chris Tucker pentru Rush Hour 2 (2001), care a fost o reușită chiar mai mare decât primul film, și a experimentat efecte speciale în filme precum The Tuxedo (2002) și The Medallion(2003). În ciuda acestor succese, Chan a devenit frustrat de sfera limitată de roluri și de lipsa de control asupra procesului de producție. În 2003, ca răspuns la retragerea companiei Golden Harvest din industria cinematografică, Chan și-a creat propria companie de film, JCE Movies Limited (Jackie Chan Emperor Movies Limited), în colaborare cu Emperor Multimedia Group (EMG). Din acel moment, filmele sale au început să conțină un număr ridicat de scene dramatice, având totuși succese de box office; printre acestea se numără New Police Story (2004), The Myth(2005) și Rob-B-Hood (2006).
Următorul rol al lui Chan a fost în cea de-al treilea film din seria Rush Hour: Rush Hour 3, lansat în august 2007. Acesta a avut un veni de 255 de milioane de dolari americani. Cu toate acestea, a fost o dezamăgire pentru audiențele din Hong Kong, având un venit de doar 3,5 milioane de dolari de Hong Kong în timpul weekendului de lansare
Bătălia de la Termopile (greacă: Θερμοπύλαι,Thermopylae, „Porțile fierbinți”) a fost o luptă care s-a dat între o alianță a unor polisuri (orașe-state) dinGrecia Antică și Imperiul Persan al lui Xerxes I. Bătălia a durat trei zile în timpul celei de-a doua invazii persane în Grecia, în același timp cu Bătălia de la Artemisium, în august sau septembrie 480 î.Hr., și a avut loc în trecătoarea Termopile. Invazia persană fusese pornită ca răspuns întârziat la înfrângerea suferită de perși în prima invazie, terminată cu victoria atenienilor în Bătălia de la Marathon. Xerxes ridicase o armată uriașă pe care o trimisese, pe uscat și pe mare, să cucerească Grecia. Generalul atenianTemistocle a propus ca oștile alianței grecești să blocheze înaintarea armatei de uscat la Termopile și în același timp, flota persană urma să fie blocată în strâmtoarea Artemisium.
O armată a aliaților greci formată din aproximativ 7.000 de oameni a mărșăluit înspre nord ca să blocheze trecătoarea în vara anului 480 î.Hr. Armata persană, evaluată de sursele antice la milioane de oameni, a ajuns la trecătoare la sfârșitul lui august sau începutul lui septembrie. Mult depășiți numeric, grecii au ținut piept perșilor timp de șapte zile (din care trei de luptă efectivă), până când ariergarda greacă a fost nimicită într-una din cele mai cunoscute încleștări finale ale istoriei. În timpul primelor două zile, mica armată condusă de regele Leonidas al Spartei a blocat singurul drum pe care armata persană putea avansa. După a doua zi, un localnic numitEphialtes i-a trădat pe greci, arătându-le perșilor o cărare care ducea în spatele pozițiilor grecești. Dându-și seama că oamenii săi erau încercuiți, Leonidas a trimis înapoi grosul armatei grecești și a rămas pe loc să le acopere retragerea cu 300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani și probabil încă alte câteva sute. Aproape toți au fost uciși.
După această confruntare, flota aliată de la Artemisium a primit vestea înfrângerii de la Termopile și s-a retras la Salamina, întrucât strategia inițială se baza pe faptul că perșii ar fi fost opriți și la Termopile și la Artemisium. Perșii au invadat Beoția și apoi au capturat Atena, care între timp fusese evacuată. Dorind o victorie decisivă asupra flotei persane, aliații au atacat-o la Salamina, la sfârșitul anului 480 î.Hr. și au câștigat. Temându-se să nu fie prins în capcană în Europa, Xerxes și-a retras grosul armatei în Asia, lăsându-l pe Mardonius să termine cucerirea Greciei. În anul următor, armata de uscat persană a fost învinsă în Bătălia de la Plateea, invazia persană în Grecia fiind oprită.
Scriitorii antici și contemporani au folosit bătălia de la Termopile ca un exemplu al forței unei armate patriotice formate din oameni liberi în lupta de apărare a propriului teritoriu. Reușita apărătorilor de la Termopile reprezintă un exemplu al avantajelor pe care le oferă pregătirea, echipamentul și folosirea terenului împotriva unei armate superioare în număr, și a devenit un simbol al curajului în fața unor sorți neprie
Surse documentare
Principala sursă pentru Războaiele greco-persane este istoricul grec Herodot, denumit și „părintele Istoriei”. Acesta s-a născut în 484 î.Hr. în Halicarnas, Asia Mică (pe atunci sub stapânire persană) și a scris lucrarea„Historiai” între anii 440-420 î.Hr. încercând să regăsească originile războaielor, care la vremea respectivă aparțineau încă istoriei recente (războaiele au luat sfârșit în 450 î.Hr.). Abordarea lui Herodot era cu totul nouă, și, cel puțin pentru societatea occidentală, el pare să fi inventat istoria ca știință, așa cum o percepem acum.[7] După cum spune Holland: „Pentru prima oară, un cronicar s-a hotărât să caute originile unui conflict în dovezi pe care le putea verifica personal și nu într-un trecut atât de îndepărtat încât era deja trecut în legendă, nici în toanele și dorințele vreunui zeu, nici în credința vreunui popor că era voia sorții”.[7]
Câțiva dintre istoricii antici care i-au urmat, deși urmând calea deschisă de Herodot, l-au criticat, primul dintre aceștia fiind Tucidide.[8][9] Cu toate acestea, Tucidide a început propria sa scriere despre istorie cu momentul la care Herodot se oprise (la asediul din Sestos); Finley crede că prin aceasta dădea de înțeles că „nu mai era nevoie să mai discute odată acele evenimente”.[9]Plutarh l-a criticat pe Herodot în eseul său „Despre răutatea lui Herodot”, descriindu-l ca „Philobarbaros” (prieten al barbarilor) pentru că nu-l considera suficient de filo-grec. Acest lucru poate sugera că Herodot reușise destul de bine să fie obiectiv în scrierea lui.[10] Opiniile împotriva lui Herodot au fost perpetuate până în perioada Renașterii, deși lucrările sale continuau să fie citite. Începând cu secolul al XIX-lea, reputația sa a fost în mare măsură reabilitată datorită descoperirilor arheologice care au confirmat în repetate rânduri versiunea sa asupra evenimentelor.[11] În prezent, opinia generală este că Herodot a reușit o realizare remarcabilă cu "Historiai", dar o parte a amănuntelor (în special mărimea armatelor și datele) ar trebui privită cu scepticism.[11] Cu toate acestea, unii dintre istoricii contemporani cred că Herodot a inventat cea mai mare parte a versiunii sale.[12]
Istoricul sicilian Diodorus Siculus, scriind „Bibliotheca Historica” în secolul I î.Hr., oferă la rândul său o relatare a războaielor medice, în parte dezvoltată din lucrarea înaintașului său, istoricul grec Ephorus. Această versiune este destul de asemănătoare cu cea a lui Herodot.[13] Războaiele sunt descrise cu mai puține detalii și de către alți istorici antici ca Plutarh, Ctesias din Knidos, sau sunt menționate de către alți autori, cum ar fi dramaturgul Eschil. Unele dovezi arheologice (ca de exemplu Coloana Șerpilor) susțin și ele unele amănunte specifice descrise de Herodot.
Orașele-stat Atena și Eretria sprijiniseră Revolta Ioniană eșuată împotriva Imperiului Persan al lui Darius I între 499 și 494 î.Hr. Imperiul Persan era încă relativ tânăr și expus revoltelor din partea popoarelor cucerite.[15][16]Mai mult, Darius însuși era un uzurpator și și-a dedicat un timp îndelungat potolirii revoltelor iscate împotriva domniei sale.[15] Revolta Ioniană amenințase integritatea imperiului său și Darius a jurat să-i pedepsească pe cei implicați (mai ales pe cei care nu-i erau deja supuși).[17][18] În același timp, această revoltă i-a oferit pretextul să încerce extinderea imperiului asupra Greciei antice împărțită în orașe-stat.[18] O expediție preliminară condusă de Mardonius în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia și forțase Macedonia să devină regat vasal Persiei.[19]
În anul 491 î.Hr. Darius a trimis soli în toate cetățile-stat grecești cerând un dar de „pământ și apă”, în semn de supunere către el.[20] Majoritatea orașelor Greciei s-au grăbit să-i facă pe plac având încă în minte demonstrația de forță oferită de persani cu un an înainte. În Atena în schimb, trimișii lui Darius au fost duși în fața judecătorilor și apoi executați prin aruncare într-o groapă; în Sparta au fost pur și simplu aruncați într-un puț.[20] Astfel și Sparta intra efectiv în război cu Persia.[21]
Ca răspuns, Darius a adunat o armată amfibie comandată de amiralul Datis și generalul Artaphernes în 490 î.Hr. cu care a atacat insula Naxos, apoi primind supunerea celorlalte insule din arhipelagul Cycladelor. Armata a avansat apoi spre Eretria pe care a asediat-o și a distrus-o.[22] La urmă, persanii s-au deplasat înspre Atena, acostând în golful Marathon unde li s-a opus o armată ateniană (completată și cu un contigent trimis de Plateea) mult inferioară numeric. Bătălia de la Marathon care a urmat a fost câștigată de atenieni printr-o victorie strălucită, iar armata persană s-a retras în Asia.[23]
După campania ratată din anul 490 î.Hr., Darius a început să strângă o nouă armată uriașă cu care să cucerească întreaga Grecie. În 486 î.Hr. însă, supușii săi din Egipt s-au răsculat, ceea ce l-a făcut să amâne expediția către Grecia.[16] Darius a murit în timp ce se pregătea pentru marșul către Egipt, și tronul i-a revenit fiului său, Xerxes I.[24] Xerxes a strivit revolta egiptenilor și a continuat pregătirile pentru invazia Greciei.[25]Gândită ca o campanie totală, era nevoie de timp pentru planificare, strângerea proviziilor și recrutarea soldaților.[25] Xerxes a hotărât să construiască un pod peste Hellespont care să permită trecerea armatei de uscat și să sape un canal de-a curmezișul istmului Muntelui Athos (o flotă persană fusese distrusă în 492 î.Hr. încercând să ocolească promontoriul).[26] Ambele planuri erau foarte ambițioase, și dacă le-ar fi înfăptuit, perșii ar fi trecut înaintea tuturor popoarelor acelor vremi.[26] La începutul lui 480 î.Hr. pregătirile erau terminate, și armata adunată de Xerxes la Sardis a mărșăluit spre Europa, trecând Hellespontul pe două poduri de pontoane.[27]
Atenienii se pregătiseră și ei de război cu perșii - în 482 î.Hr. au hotărât, sub conducerea arhistrateguluiTemistocle să construiască o flotă puternică de trireme, cu care să înfrunte dușmanul.[28] Cum atenienii nu aveau o armată suficient de puternică să lupte și pe mare și pe uscat, pentru a face față persanilor era nevoie de o alianță a orașelor-stat grecești. În 481 î.Hr. Xerxes și-a trimis solii în Grecia cerând pământ și apă lăsând la o parte cu bună știință Atena și Sparta.[29] Alianța începu să se închege așadar în jurul celor două orașe-stat. Un congres s-a întâlnit la Corint în toamna târzie a lui 481 î.Hr.[30] și alianța orașelor-stat grecești luă ființă. Alianța avea puterea de a trimite emisari care să ceară ajutor și să trimită trupe din partea statelor membre către puncte defensive stabilite prin consens. Înfăptuirea acestei alianțe era un lucru extraordinar pentru Grecia antică dezbinată, cu atât mai mult cu cât multe dintre orașele-stat care intrau în componența ei erau în război unele cu altele.[31]
Congresul s-a ținut din nou în primăvara lui 480 î.Hr. O delegație tesaliană a propus ca forțele aliate să se adune în îngusta vale Tempe, la granița Tesaliei și astfel să țină în loc oastea lui Xerxes.[32] O armată de 10.000 de hopliți a fost trimisă acolo, pe unde credeau că vor trece perșii. Ajunși acolo însă, au fost avertizați de Alexandru I, regele Macedoniei, că valea putea fi ocolită prin trecătoarea Sarantoporo. La auzul acestor vești și a faptului că armata lui Xerxes era uriașă, grecii s-au retras.[33] La puțin timp după aceea au aflat că perșii trecuseră Hellespontul.[32]
O altă strategie fu propusă de Temistocle aliaților. Calea către Grecia de sud (Beoția, Attica și Peloponezul) l-ar fi obligat pe Xerxes să treacă prin foarte îngusta trecătoare de la Termopile, foarte ușor de apărat de hopliții greci, în ciuda numărului mare de perși. Mai mult, ca să-i împiedice pe dușmani să ocolească trecătoarea pe mare, flotele ateniene și aliate puteau bloca strâmtoarea Artemisium. Acest plan dublu a fost adoptat de congres.[34] Ca măsură de precauție, orașele peloponeziace și-au făcut planuri secundare pentru apărarea istmului Corint (dacă perșii ar fi ajuns acolo), în timp ce femeile și copiii din Atena au fost evacuați în orașul peloponeziac Troezen.[35]
Armata persană a avansat fără grabă prin Tracia și Macedonia, dar în luna august veștile apropierii iminente a perșilor au ajuns în Grecia.[36] În acea perioadă a anului, spartanii (liderii militari de facto ai alianței) celebrau sărbătoarea Carneia. În timpul acestor festivități, activitatea militară era interzisă de legea spartană - cu ani înainte, spartanii ajunseseră cu întârziere la Bătălia de la Maraton respectând-o.[37] Era de asemenea vremeaJocurilor Olimpice și a armistițiului olimpic, astfel încât armata spartană ar fi comis un dublu sacrilegiu pornind la război.[37][38] De această dată, eforii au hotărât însă că pericolul era atât de mare încât oștenii trebuiau să pornească de îndată să blocheze trecătoarea, conduși de unul dintre cei doi regi ai Spartei, Leonidas I. Leonidas a luat cu el 300 de bărbați din garda regală, Hippeis, precum și un număr mai mare de trupe auxiliare aduse din alte părți ale Lacedemoniei (incluzând hiloți).[38] Scopul expediției era să strângă cât mai multe trupe aliate de-a lungul marșului și să aștepte sosirea armatei principale spartane.[38]
Legenda spune că spartanii consultaseră Oracolul din Delfi mai devreme în acel an. Oracolul profețise una din două: ori cetatea Lacedemoniei va fi jefuită de „fiii lui Perseu”, ori întregul ținut Laconian avea să jelească pierderea unui rege, descendent al marelui Hercule. Herodot relatează că Leonidas, știind de profeție, era convins că merge la moarte, întrucât armata pe care o comanda nu îi dădea sorți de izbândă, așa că alesese doar spartani care aveau deja fii în viață.[39]
În drum către Termopile, armata spartană a fost întărită cu contingente din diferite orașe astfel că număra mai mult de 5.000 de oameni atunci când a ajuns la trecătoare.[40] Leonidas a ales să-și așeze tabăra la Poarta din mijloc, cel mai îngust loc al trecătorii, unde focienii ridicaseră un zid de apărare cu ceva timp înainte.[41]Leonidas a fost de asemenea avertizat de locuitorii din Trachis, un oraș alăturat, că în munți exista o potecă ce putea fi folosită pentru a ocoli trecătoarea de la Termopile; ca urmare a trimis 1.000 de focieni pe înălțimile înconjurătoare pentru a preveni o astfel de manevră.[42]
În cele din urmă, la jumătatea lui august, armata persană a fost zărită pe celălalt mal al golfului Malis, apropiindu-se de Termopile.[43] Aliații au ținut un consiliu de război,[44] la care unii peloponeziaci au sugerat retragerea la istmul Corintului și blocarea trecerii către Peloponez.[44] Focienii și locrienii, ale căror state erau în apropierea trecătorii s-au înfuriat la auzul acestei propuneri și au susținut în schimb apărarea la Termopile și solicitarea de ajutor suplimentar. Leonidas a calmat spiritele și a acceptat să se apere în trecătoare.[44]
Un sol persan a fost trimis de Xerxes să negocieze cu Leonidas: aliaților li se oferea libertatea și titlul deprieteni ai poporului persan. Mai mult, li se oferea relocarea pe pământuri mai bune decât cele pe care le stăpâneau atunci.[45] Când aceste oferte au fost refuzate de Leonidas, ambasadorul i-a cerut ferm să-și depună armele; răspunsul celebru al regelui către persani a fost "Vino și ia-le!".[46] Cum solul persan s-a întors cu mâna goală, bătălia era iminentă. Cu toate acestea, Xerxes a întârziat atacul cu patru zile, așteptând ca aliații să se împrăștie înainte de a trimite trupe împotriva lor.[47]
Armata persană, sub comanda Marelui Rege Xerxes era foarte numeroasă pentru acea epocă, având un număr de oșteni cuprins între 100.000 și 300.000. Numerele declarate de sursele antice sunt foarte mari și au generat nesfârșite dispute. Herodot susține că armata perșilor număra două milioane și jumătate de personal militar și încă pe atât personal auxiliar.[3] Poetul Simonide, contemporan cu bătălia, vorbește de patru milioane; Ctesias dă 800.000 ca mărime a armatei lui Xerxes.[4].
Istoricii moderni tind să considere numerele oferite de Herodot și alte surse vechi ca fiind total nerealiste, rezultate din calcule greșite sau fiind exagerate de partea care a câștigat războiul.[48] Estimările istoricilor militari moderni variază într-o plajă foarte largă, de la 25.000 până la 100.000-200.000 de oameni.[49] Oricare ar fi numărul real de oșteni, nu se pune la îndoială faptul că Marele Rege era nerăbdător să aibă o campanie plină de succes, și prin urmare ridicase o armată care să-i asigure superioritatea numerică atât pe uscat cât și pe mare.[50]
Numărul de soldați persani care au luptat la Termopile este la fel de neclar ca dimensiunea totală a armatei. Nu se știe dacă întreaga armată persană a mărșăluit până la Termopile sau dacă Xerxes a lăsat trupe fortificate în Macedonia și Tesalia. Părerea unanimă actuală este că a angajat în luptă la Termopile majoritatea armatei sale, cam 200.000 de oameni. Singura sursă antică ce menționează un număr, Ctesias, sugerează că la Termopile au luptat 80.000 de perși, dar mărturia sa este incompletă și pe alocuri vădit neclară (de exemplu, susține că bătălia de la Plateea a avut loc înaintea celei de la Salamina).
Armata greacă era alcătuită din cca 7.000 de oșteni trimiși de către cetățile aliate. După Herodot[40][51] și Diodorus Siculus[52] armata aliată era alcătuită din următoarele forțe:
Diodorus sugerează că în bătălie au intrat 1.000 de lacedemonieni și alți 3.000 de peloponeziaci, adică un total de 4.000 de oameni. Herodot întărește această cifră într-un pasaj, citând o inscripție de-a lui Simonide care spune că acolo erau 4.000 de peloponeziaci.[54] Cu toate acestea, în pasajul rezumat de tabelul de mai sus, Herodot numără 3.100 de peloponeziaci la Termopile înainte de bătălie.[40] Mai spune de asemenea că atunci când i s-au arătat lui Xerxes morții, "erau acolo și hiloți", dar nu spune câți și în ce fel au participat la luptă.[5] Astfel, diferența dintre cele două cifre ar putea fi explicată prin presupunerea (fără dovadă) că 900 de hiloți (câte trei la fiecare spartan) au fost prezenți la luptă.[53] Dacă au fost acolo și hiloți, nu există nici un motiv să punem la îndoială că au participat în rolul lor tradițional de slujitori armați ai fiecărui spartan. Altfel, cei 900 de oșteni 'pierduți' de Herodot ar fi putut fi perieci, regăsind astfel cei 1.000 de lacedemonieni ai lui Diodorus.[53]
Numărul de lacedemonieni
Ambiguitatea exprimării lui Diodorus (cei 1.000 de lacedemonieni includeau cele 300 de spartani?) nu ajută la clarificarea acestei probleme. La un moment dat, el spune "Leonidas, când a fost numit în fruntea oastei, a anunțat că va lua cu el doar o mie de oameni".[52] Mai târziu însă, spune "Erau acolo lacedemonieni o mie, și cu ei trei sute de spartani", zădărnicind eforturile de lămurire.[52]
Relatarea lui Pausanias corespunde cu cea a lui Herodot (pe care probabil o citise) și în plus oferă numărul de locrieni, pe care Herodot nu-l estimase. Aflați chiar în calea persanilor în marșul acestora, locrienii au trimis în luptă toți luptătorii pe care îi aveau, după Pausanias 6.000 de oameni care adăugați celor 5.200 de soldați ai lui Herodot ar fi ridicat totalul la 11.200.[55]
Mulți dintre istoricii contemporani, care îl consideră pe Herodot mai de încredere[56], îi adună pe cei 1.000 de lacedemonieni și 900 de hiloți la totalul de 5.200 ai lui Herodot ca să obțină 7.100 sau 7.000 de oameni, ignorându-i pe melienii lui Diodorus si locrienii lui Pausanias.[57][58] Cu toate acestea, este doar un punct de vedere și multe alte combinații sunt plauzibile. Mai mult, mărimea oștirii s-a modificat apoi în luptă când o mare parte a oștirii s-a retras și doar aproximativ 3.000 au rămas (300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani, probabil 900 de hiloți și 1.000 de focieni amplasați deasupra trecătorii, mai puțin pierderile suferite în zilele precedente).[56]
Din punct de vedere al strategiei, prin apărarea trecătorii de la Termopile, aliații greci își foloseau în cel mai bun mod cu putință forțele de care dispuneau.[59] Atât timp cât puteau opri înaintarea trupelor persane în Grecia, nu trebuiau să se angajeze într-o bătălie decisivă și astfel puteau rămâne în defensivă. Mai mult, prin apărarea a două puncte de trecere gâtuite (Termopile și Artemisium), numărul inferior al soldaților greci nu mai era o problemă foarte mare.[59] Dimpotrivă, pentru perși nevoia de a aproviziona o armată atât de mare însemna că ei nu puteau rămâne în același loc prea mult timp.[60] Trebuia așadar ca ei să se retragă sau să avanseze, iar înaintarea însemna că urmau să forțeze trecătoarea de la Termopile.[60]
Din punct de vedere tactic, strâmtoarea de la Termopile se potrivea de minune războielor purtate de greci:[59]falanga de hopliți putea bloca o trecătoare îngustă cu ușurință, fără grija de a fi luată prin surprindere pe flancuri de cavaleria adversă. În mijlocul strâmtorii, falanga era foarte greu de atacat de infanteria ușoară persană, înarmată ușor.[59] Marele punct slab al aliaților era cărarea de munte care mergea pe înălțimi în paralel cu trecătoarea și care permitea ca pozița grecilor să fie ocolită. Deși probabil nu ar fi fost potrivită pentru cavalerie, această cărare putea fi folosită de către infanteria persană (cu multe trupe specializate în lupta de munte).[61] Leonidas fusese avertizat de existența acestui drum de localnicii din Trachis și deplasase un detașament din trupele fociene acolo pentru a bloca acea cale de acces.[42]
La vremea luptei, trecătoarea Termopile însemna un drum de-a lungul malului golfului Malis, atât de îngust încât un singur car putea trece odată.[62] În partea de sud a drumului erau stâncile ce mărgineau trecătoarea iar marginea de nord era delimitată de apa mării. De-a lungul drumului erau trei gâtuituri, sau „porți” (pylai), iar la cea din mijloc se ridica un zid ridicat de focieni cu un secol înainte, pentru a-i apăra împotriva invaziilortesalienilor.[62] Numele de „Porțile Fierbinți” vine de la izvoarele termale aflate acolo.[41]
Astăzi, trecătoarea nu mai este mărginită de mare, ci la câțiva kilometri înauntrul uscatului, datorită depunerilor sedimentare din golf. Vechea potecă apare la picioarele munților înconjurând câmpia, iar de-a lungul ei s-a construit o șosea modernă. Mostre de sol luate recent arată că în antichitate trecătoarea avea doar 100m lățime și valurile ajungeau până la porți: „Puțini vizitatori își dau seama că bătălia a avut loc peste drum de monument.”[63] Strâmtoarea este și azi un loc potrivit ca poziție defensivă pentru armatele moderne: forțele britanice au organizat o luptă în 1941 împotriva Germaniei naziste, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la doar câțiva metri depărtare de locul confruntării antice.
În a cincea zi după ce persanii au ajuns la Termopile (care a avea să devină prima zi a bătăliei), Xerxes s-a hotărât în sfârșit să atace trupele aliate ale grecilor. Pentru început a trimis mezii și cisienii în luptă, să-i ia pe greci prizonieri și să-i aducă în fața sa. Ostașii lui Xerxes au pornit un asalt frontal asupra pozițiilor grecești. Aliații se luptau în fața zidului focian, în cea mai îngustă parte a strâmtorii.[Puține detalii despre tactică au rămas; Diodorus spune că „oamenii stăteau umăr la umăr” și că grecii erau „superiori în curaj și în mărimea scuturilor”. Aceasta probabil descrie falanga greacă în care bărbații formau un zid de scuturi suprapuse și mai multe rânduri de vârfuri de suliță, o formațiune foarte eficientă atâta timp cât acoperea întreaga lățime a trecătorii.Scuturile împletite din răchită și sulițele mai scurte ale perșilor îi împiedicau pe aceștia să lupte efectiv cu hopliții. Herodot spune că unitățile militare din același oraș erau ținute împreună, și că erau trimise pe rând în luptă și la odihnă pentru a preveni oboseala, de unde se poate trage concluzia că grecii aveau mai mulți oșteni decât era necesar pentru a bloca strâmtoarea.[70] Grecii au omorât atât de mulți mezi încât se spune că Xerxes a sărit de trei ori din scaunul din care urmărea lupta.[71] După Ctesias, primul val persan a fost făcut ferfeniță cu doar două sau trei pierderi în rândul spartanilor.[4]
Herodot și Diodorus spun că regele, văzând cu ce dușmani are de-a face, a trimis în luptă cele mai bune trupe ale sale, „Nemuritorii” (un corp de elită de 10.000 de oameni), în al doilea atac al zilei.[67][69] Cu toate acestea, Nemuritorii n-au izbutit o ispravă mai glorioasă decât mezii, nereușind să facă vreo breșă în zidul aliat.[69] Se pare că spartanii au simulat o retragere și apoi s-au întors brusc și au nimicit trupele inamice care îi fugăreau.[
În ziua a doua, Xerxes și-a trimis din nou infanteria să atace trecătoarea, „crezând că dușmanii lor, fiind așa puțini, erau deja răniți și nu-i puteau rezista”.[71] Cu toate acestea, persanii n-au obținut un rezultat mai bun în această a doua zi față de prima.[71] Într-un final, Xerxes a oprit asaltul și s-a retras în tabăra sa, nemaiînțelegând nimic.[4]
Târziu în cea de-a doua zi, în timp ce regele persan cugeta la următoarea sa mișcare, a primit un cadou neașteptat: un trădător trahinian pe nume Ephialtes i-a spus de cărarea din munți care ocolea trecătoarea, și s-a oferit să călăuzească armata persană,[72] așteptându-se la o recompensă.[72]Pentru faptul său, numele lui Ephialtes a fost stigmatizat pe veci, cuvântul a primit sensul de „coșmar” și a devenit termenul arhetipal pentru „trădător” în limba greacă.
Herodot povestește cum Xerxes l-a trimis pe Hydarnes, comandantul „Nemuritorilor”, în fruntea unei trupe să-i încercuiască pe aliați folosind poteca nou descoperită. Istoricul nu detaliază cine era sub comanda lui Hydarnes[73] (Nemuritorii suferiseră pierderi în prima zi). E posibil ca Nemuritorilor să li se fi adăugat alți soldați - după Diodorus, Hydarnes comanda 20.000 de oameni în această misiune.[74] Cărarea ducea de la estul taberei persane de-a lungul crestei muntelui Anopaea prin spatele stâncilor care străjuiau trecătoarea. La un moment dat cărarea se bifurca, un drum ducând spre Focida și celălalt către golful Malis la Alpenus, primul oraș al Locriei.[75]
A treia zi
În zorii zilei, focienii care păzeau cărarea deasupra strâmtorii au sesizat prezența persanilor din cauza foșnetului frunzelor de stejar. Herodot spune că au sărit în picioare și au fost foarte uimiți.[76] Hydarnes a fost, probabil, la fel de uimit să-i vadă cum se înarmează în grabă atunci când l-au văzut în fruntea trupelor persane,[77] temându-se chiar că a dat peste spartani, dar Ephialtes l-a lămurit că nu erau.[76] Focienii s-au retras pe un deal din apropiere pentru a-și organiza apărarea, întrucât credeau că persanii au venit să-i atace.[76]Nevroind să fie întârziați de o luptă neprevăzută, persanii le-au trimis un stol de săgeți înainte de a continua marșul lor de încercuire a principalei armate aliate.[76]
Aflând de la un curier că focienii cedaseră cărarea din munți, Leonidas a convocat un consiliu de război în zori.[78] Unii dintre aliați au susținut retragerea, dar Leonidas s-a hotărât să rămână în trecătoare împreună cu spartanii.[78] Multe dintre contingentele aliate au ales apoi ori să se retragă (fără ordin) ori li s-a ordonat plecarea de către Leonidas (Herodot admite că există îndoieli cu privire la ce s-a întâmplat de fapt).[78] Cei 700 de thespieni conduși de generalul lor Demophilus au refuzat să plece împreună cu ceilalți greci.[79] Au rămas de asemenea cei 400 de tebani, și, probabil, hiloții care îi urmau pe spartani.[77]
Deciziile lui Leonidas au fost subiectul multor discuții. Se spune deseori că spartanii urmau legile Spartei refuzând retragerea, dar de fapt se pare că tocmai refuzul de a se retrage de la Termopile a creat ideea că spartanii nu se retrăgeau niciodată din luptă.[80] Este posibil de asemenea ca Leonidas, amintindu-și de profeția Oracolului, să fi decis să-și sacrifice viața pentru a salva cetatea. Cu toate acestea, întrucât profeția era destinată lui însuși, acest motiv nu pare suficient pentru a trimite aproximativ 1.500 de oameni într-o luptă pe viață și pe moarte.[80] Cea mai veridică teorie este că Leonidas a ales să organizeze o ariergardă a armatei sale, asigurând retragerea celorlalte trupe aliate.[80][81] Dacă întreaga armată ar fi părăsit trecătoarea, terenul deschis din spatele Termopilelor ar fi permis cavaleriei persane să-i calce în picioare pe greci. Dacă ar fi rămas toți pe loc, ar fi fost înconjurați și omorâți, până la urmă.[77] Acoperind retragerea celorlalți, și menținând în continuare poziția defensivă, Leonidas ar fi salvat 3.000 de oameni care ar fi putut purta altă luptă, mai târziu.[81] Tebanii au dat naștere de asemenea unor discuții. Herodot sugerează că au fost aduși în luptă ca ostatici, pentru a asigura „buna purtare” a Tebei.[39] Dacă era așa, cum dealtfel a întrebat și Plutarh, de ce nu au fost trimiși împreună cu ceilalți greci?[80] O posibilitate este că acești soldați erau „loialiști” tebani care, spre deosebire de majoritatea celorlalți concitadini ai lor, se împotriveau dominației persane.[80] Astfel, ei ar fi venit la Termopile de bunăvoie și au rămas până la urmă pentru că nu s-ar mai fi întors în Teba dacă persanii ar fi cucerit Beoția.[77] Thespienii, hotărâți să nu i se supună lui Xerxes, și-ar fi văzut orașul distrus dacă persanii ar fi cucerit Beoția.[80] Doar acest motiv nu pare suficient să explice de ce au rămas, restul de cetățeni ai Thespiei au fost evacuați cu totul înainte ca persanii să ajungă acolo.[80] Se pare că thespienii s-au oferit voluntar să rămână pe poziție ca un simplu act de sacrificiu de sine, cu atât mai uimitor cu cât corpul lor de armată era alcătuit din absolut toți hopliții care putuseră fi adunați din cetate.[82] Această trăsătură de caracter pare a fi fost specifică thespienilor - de cel puțin alte două dăți mai târziu în istorie, o armată thespiană a intrat într-o luptă pe viață și pe moarte.[80]
În zori, Xerxes a oferit libații zeilor. Timpul necesar acestor ceremonii a îngăduit Nemuritorilor să coboare de pe munte, iar apoi grosul armatei persane s-a pus în mișcare.[66] Pentru această confruntare, Aliații au țâșnit în fața zidului pentru a-și întâmpina inamicii în partea mai largă a trecătorii, pentru a omorî cât mai mulți cu putință.[66] Au început lupta cu sulițele până când toate sulițele lor s-au frânt, apoi au scos săbiile scurte (xiphē).[83] Herodot spune că doi frați de-ai lui Xerxes au căzut în această luptă: Abrocomes și Hyperantes.[83]Leonidas a murit și el în timpul asaltului, cele două părți luptând pentru posesia cadavrului - inițial, grecii l-au câștigat.[83] Cum Nemuritorii se apropiau, Aliații s-au regrupat pe un deal în spatele zidului.[84] Tebanii „s-au îndepărtat de tovarășii lor, și, cu mâinile ridicate, s-au apropiat de barbari”, dar câțiva au fost uciși înainte ca persanii să-i ia prizonieri.[84] Regele i-a înfierat pe tebani după luptă cu însemnul regal.[85] Herodot spune despre restul apărătorilor: „Aici se apărară până la ultimul, cei care mai aveau săbii folosindu-le, iar ceilalți luptând cu mâinile goale și cu dinții.”[84]
După ce a dărâmat o parte din zid, Xerxes a înconjurat dealul și persanii i-au acoperit pe greci cu o ploaie de săgeți, până când ultimul dintre aceștia a murit.[84] În 1939, arheologul Spyridon Marinatos, în timpul săpăturilor de la Termopile, a descoperit o mulțime de vârfuri de săgeată persane de bronz pe dealul Kolonos, stabilind locul în care trupele aliate și-au găsit sfârșitul (înainte se crezuse că dealul era unul mai mic din apropierea zidului).[86]
Trecătoarea de la Termopile era în sfârșit deschisă pentru armata persană, cu prețul a 20.000 de victime în rândul asiaticilor (după Herodot).[6] Ariergarda aliată a fost nimicită, cu pierderi estimate la 2.000 de oameni (incluzându-i pe cei morți în primele două zile).[87] Herodot spune la un moment dat că 4.000 de aliați au murit, dar presupunând că focienii care păzeau cărarea din munți n-au fost omorâți în timpul bătăliei (așa cum tot el susține), asta însemna aproape toți grecii (după estimările lui Herodot), și acest număr este probabil prea mare.[88]
Urmări
După ce trupul lui Leonidas a fost recuperat de persani, Xerxes, într-un acces de furie, a ordonat tăierea capului leșului și crucificarea trupului. Herodot remarcă faptul că acest tratament era neobișnuit pentru persani, deoarece îi tratau pe războinicii viteji cu un respect deosebit (exemplul lui Pytheas, capturat în largul insuleiSkiathos înaintea bătăliei de la Artemisium este grăitor).[84][89] Pe de altă parte Xerxes era cunoscut pentru furia sa - a ordonat ca apele mării din strâmtoarea Hellespont să fie biciuite pentru că nu îl ascultau.[27] După plecarea persanilor, aliații și-au strâns morții și i-au înmormântat pe deal. După terminarea invaziei persane, un leu de piatră a fost ridicat la Termopile în amintirea lui Leonidas.[90] Abia după 40 de ani de la bătălie oasele lui Leonidas au fost duse înapoi în Sparta unde a fost din nou înmormântat cu mari onoruri; jocuri funerare s-au ținut apoi în fiecare an în cinstea lui.[83][91]
Odată ce trecătoarea Termopile nu mai era o opreliște pentru persani, blocada instituită de flota aliată la Artemisium nu mai avea nicio valoare. Bătălia de la Artemisium, desfășurată în același timp, ajunsese într-un impas tactic, niciuna dintre părți nu reușea să-și adjudece victoria. Flota aliaților a reușit să se retragă în siguranță în golful Saronic unde a ajutat la transbordarea restului de cetățeni atenieni pe insula Salamina.[81]
După Termopile, armata persană a început să prade și să incendieze orașele din Beoția care nu li se predaseră, Plateea și Thespia înainte de a continua marșul către cetatea Atenei, care fusese deja evacuată.[92] În acest timp, aliații (în marea majoritate peloponeziaci) se pregăteau să se apere în Istmul Corint, demolând singurul drum care trecea pe acolo și construind un zid de-a latul acestuia.[93] La fel ca la Termopile, pentru succesul acestei strategii era nevoie ca flota aliată să organizeze o blocadă care să oprească înaintarea navelor persane prin golful Saronic, astfel încât trupele inamice să nu ocolească punctul defensiv organizat de trupele de uscat și să fie debarcate direct în Peloponez.[94] Mai mult decât atât, Temistocle i-a convins pe aliați să încerce o victorie decisivă împotriva navelor persane. Atrăgându-le pe acestea în strâmtoarea Salamina, flota greacă a reușit să distrugă majoritatea celei persane în bătălia de la Salamina care a însemnat de fapt sfârșitul amenințării persane asupra Peloponezului.[95]
Temându-se că grecii ar putea ataca podurile de vase de peste Hellespont blocându-i astfel trupele în Europa, Xerxes s-a retras cu grosul armatei în Asia.[96] A lăsat o armată anume aleasă sub comanda lui Mardoniuspentru a finaliza cucerirea în anul următor.[97] La insistențele Atenei, aliații peloponeziaci s-au pus de acord într-un final să încerce să-l atragă pe Mardonius în luptă, și au pornit în marș spre Attica.[98] Mardonius s-a retras în Beoția pentru a-i aduce pe greci în teren deschis, cele două părți întâlnindu-se până la urmă lângă cetatea Plateea.[98] Acolo, în bătălia de la Plateea armata greacă a obținut o victorie decisivă, distrugând mare parte din armata persană și încheind invazia Greciei.[98] În același timp, în bătălia navală de la Mycale aliații au distrus practic și ce mai rămăsese din flota persană, astfel reducând pericolul unor invazii ulterioare.[99]
Importanță
Bătălia este fără îndoială cea mai cunoscută din istoria antică europeană, la care se fac nenumărate referințe în cultura antică, mai recentă și chiar în cea contemporană. Occidentalii, cel puțin, îi laudă pe greci pentru isprăvile lor în luptă.[100]
Cu toate acestea, în contextul mai larg al invaziei persane, bătălia a fost o înfrângere pentru aliați, mai mult chiar, una cu urmări dezastruoase.[101] Pare limpede că strategia aliaților era să-i blocheze pe persani în loc la Termopile și Artemisium;[59] oricare ar fi fost scopul lor, e puțin probabil că aveau de gând să cedeze întreaga Beoție și Attica către persani.[59] Poziția grecilor la Termopile era aproape de netrecut, în ciuda faptului că erau cu mult depășiți numeric.[81] Dacă ar fi reușit să țină strâmtoarea puțin mai mult timp, e foarte posibil ca persanii să fie nevoiți să se retragă din lipsă de apă și provizii.[60] Din acest punct de vedere, forțarea trecătorii a fost o victorie tactică și strategică (în ciuda pierderilor suferite).[81] Retragerea cu succes a trupelor grecești nu poate fi considerată în nici un fel o victorie, deși a contribuit la ridicarea moralului aliaților și a mai umbrit puțin din gloria perșilor.[81]
Există teoria conform căreia la Termopile, perșii ar fi obținut o victorie pirică[102][103], adică una în care învingătorul suferă la fel de multe pierderi ca și învinsul. Herodot nu sugerează nicăieri argumente care să susțină această teorie. Totodată, susținătorii acestei idei uită faptul că după victoria de la Termopile, perșii au cucerit aproape întreaga Grecie,[104] și, un an mai târziu, încă duceau lupte în peninsulă.[105] Se mai vehiculează ideea că bătălia de la Termopile a încetinit înaintarea perșilor, oferind timp flotei aliate să pregătească bătălia de la Salamina. Având în vedere intervalul dintre bătăliile de la Termopile și Salamina (aproximativ o lună), întârzierea provocată de aliați armatei persane nu mai este atât de semnificativă.[106] Mai mult, această teorie ignoră faptul că armata aliată lupta în același timp și la Artemisium, suferind pierderi și pe acea parte.[107]
Faima bătăliei vine așadar nu din efectul pe care l-a avut în sfârșitul efectiv al războiului, ci din modelul moral pe care l-a oferit spre inspirație lumii întregi.[106][108] Confruntarea de la Termopile a rămas în istorie datorită eroismului ariergărzii, care, deși condamnată la moarte sigură, a rămas pe poziții.[100] Lupta a mai fost interpretată și ca o confruntare între bărbați liberi, apărându-și țara și libertatea, și armata imperială persană, cu mulți soldați obligați să lupte pentru despot. Deși această paradigmă este o generalizare forțată (există o sumedenie de contraexemple), mulți comentatori au folosit lupta ca o ilustrare a acestui concept.[59]
Deși bătălia nu a fost decisivă în contextul invaziei persane, are o importanță și din punct de vedere militar, luînd în considerare primele două zile ale confruntării. Reușita apărătorilor este folosită pentru a exemplifica avantajele pe care le oferă antrenamentul, echipamentul și folosirea corectă a terenului.[109]
Simonides a compus o epigramă celebră, care a fost gravată ca epitaf pe o piatră comemorativă instalată pe vârful tumulului funerar al spartanilor la Termopile, pe același deal pe care ultimii dintre ei au murit. Piatra originală nu a fost păstrată, dar epitaful a fost gravat pe o nouă piatră instalată în 1955. Textul, așa cum îl reproduce Herodot este:
Ō ksein', angellein Lakedaimoniois hoti tēide
keimetha tois keinōn rhēmasi peithomenoi.
Această mostră a liricii grecești antice are forma unui cuplet elegiac. O traducere:
Străine ce treci pe aici, te du și vestește la Sparta:
Morți noi zacem după ce legilor ei ne-am supus.[110]
La locul bătăliei mai există un monument modern, numit „monumentul lui Leonidas” în onoarea regelui spartan. Este compus dintr-o statuie de bronz a lui Leonidas, înscrisă doar cu replica „Μολών λαβέ” („Vino și ia-le!”). Metopa de sub statuie înfățișează scene din bătălie. Cele două statui din stânga și dreapta monumentului reprezintă râul Eurotas
300 - Eroii de la Termopile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
300 - Eroii de la Termopile
300 - Eroii de la Termopileeste un film american de acțiune din anul 2007, adaptat după nuvela grafică având același nume a luiFrank Miller, o evocare ficțională abătăliei de la Termopile. Filmul a fost regizat deZack Snyder, în vreme ce Miller a fost producător executiv și consultant. Filmările s-au realizat în majoritatea lor folosindu-se tehnica suprapuneriichroma key, o tehnică de suprapunere a imaginilor în care culoarea uneia sau o porțiune cromatică este îndepărtată[3][4], pentru a replica ilustrațiile benzilor desenate originale.
Regele Leonida (Gerard Butler) conduce 300 de luptătorispartani într-o bătălie împotriva „Regelui Regilor” și „Împărat Divin” persanXerxes (interpretat de Rodrigo Santoro) și a armatei sale de mai bine de un milion de soldați. Pe măsură ce lupta se dezlănțuie, regina Gorgo(Lena Headey) încearcă să obțină sprijin în Sparta pentru soțul său. Povestea este pigmentată de comentariul narativ al soldatului spartan Aristodemus care este reprezentat de personajul Dilios (David Wenham) în film. Prin această tehnică narativă sunt introduse diverse creaturi fantastice cu rolul de a reda metaforic impresionanta dezlănțuire a luptei și a forțelor adversarilor, plasând 300 în categoria filmelor istorice defantezie.
300 a fost lansat atât în cinematografele convenționale cât și în cele IMAX din Statele Unite la data de 9 martie 2007 iar pe DVD, Blu-ray și HD DVD la 31 iulie 2007, clasându-se pe locul 24 în topul celor mai mari succese de box office din istorie, în ciuda părerilor împărțite ale criticilor privind stilul și realizarea sa. Unii l-au apreciat ca o reușită originală în timp ce alții au criticat accentul pus pe efectele vizuale în defavoarea caracterizării personajelor precum și descrierea și reprezentarea controversată a anticilor persani.
SINOPSIS
Dilios, un soldat spartan, narează povestea lui Leonida începând de la perioada copilăriei până la urcarea sa pe tronul Spartei. Câțiva ani mai târziu, un mesager persan sosește la porțile Spartei cerând supunerea acesteia în fața regelui Xerxes. Drept răspuns pretențiilor persane, Leonida și gărzile sale aruncă mesagerul într-un puț adânc. Conștient de inevitabilul atac persan, Leonida vizitează anticii efori, preoți atinși de lepră de a căror binecuvântare era nevoie înainte ca înaltul consiliu spartan să autorizeze participarea la război. El propune respingerea superiorității numerice persane prin utilizarea avantajului natural al reliefului de laTermopile („izvoarele fierbinți”), forțând subțierea rândurilor persane prin defileul îngust reprezentat de stânci și mare. Eforii au consultat Oracolul Pythia care a decretat că Sparta nu trebuie să participe la război pe timpul festivalului religios Carneea. După ce Leonida pleacă, apar doi trimiși ai regelui Xerxes (unul fiind Theron, un spartan) și mituiesc eroii oferindu-le concubine și bani.
Regele își continuă însă planul marșând spre Termopile însoțit de numai 300 de soldați de elită pe care i-a numit garda sa personală pentru a se eschiva permisiunii consiliului. Deși conștient că era o misiune cert sinucigașă, el speră ca sacrificiul său să impulsioneze consiliul la unitate împotriva persanilor. În drumul spre Termopile, spartanilor li se alătură soldați arcadieni și alți greci. La Termopile, ei vor construi un zid pentru a stăvili ofensiva persană care se apropia iar pe măsură ce construcția se desfășoară Leonida îl întâlnește peEphialtes, un spartan cocoșat aflat în exil și ai cărui părinți fugiseră din Sparta pentru a-l cruța de la infanticid[N1]. Dorind spălarea numelui tatălui său, Ephialtes cere aprobarea regelui pentru a se alătura luptei și îl avertizează de existența unei trecători secrete ce putea fi folosită de persani pentru flancare și împresurare. Deși Leonida apreciază dorința sa de luptă, el refuză pentru că Ephialtes nu își putea ridica corespunzător propriul scut ceea ce ar fi compromis formația phalanx (falanga) spartană.
Înainte de bătălie, persanii cer adversarilor spartani să depună armele. Leonida refuză iar o ploaie de săgeți, atât de numeroase încât întunecau pământul, se abate asupra lor. Cu tehnica falangei lor strâns unite și utilizarea terenului îngust, regele reușește alături de soldații săi să împingă și să respingă în mod repetat ofensiva armatei persane. Xerxes vorbește personal cu Leonida oferindu-i bogății și putere în schimbul predării și loialității sale. Din nou, Leonida respinge oferta iar Xerxes trimite în luptă gărzile sale de elită, temuțiiNemuritori, dar spartanii reușesc să-i învingă cu prețul câtorva pierderi. Xerxes trimite apoi împotriva spartanilor un număr de armate exotice adunate de pe întinsul imperiu persan, inclusiv bombe explozive cu pulbere neagră și gigantice fiare de război dar toate atacurile acestea au eșuat. Mâniat de respingerea regelui, Ephialtes trece în tabăra persană și trădează calea trecătorii secrete. Când realizează felonia lui Ephialtes, arcadienii se retrag iar Leonida ordonă lui Dilios să se întoarcă în Sparta și să povestească înaltului consiliu despre sacrificiul lor. Deși Dilios își pierduse în luptă ochiul stâng, el putea încă să lupte dar Leonida decide că el este cel mai potrivit datorită talentului său de povestitor. Deși șovăielnic și ezitant la ideea de a-și abandona camarazii, Dillos pleacă împreună cu arcadienii.
În Sparta, Theron (care avea influență în consiliul spartan) cere reginei Gorgo favoruri sexuale în schimbul sprijinului său în fața consiliului în perspectiva întăririlor pentru Leonida. Urmând discursului de ajutor al acesteia din dezbaterile privind războiul, Theron își trădează public regina ceea ce o determină pe Gorgo să îl ucidă într-un acces de furie. Pumnalul folosit la uciderea sa a despicat și brâul acestuia, revărsând pe podea monedele persane ascunse sub veșmânt și dezvăluind rolul său ca trădător, ceea ce a determinat reacția imediată de unitate a consiliului și decizia de împotrivire Imperiului Persan.
La Termopile, persanii folosesc trecătoarea pentru a-i înconjura pe spartani. Generalul lui Xerxes reiterează oferta de capitulare oferind din nou lui Leonidas titluri și prestigiu. Leonida aruncă echipamentul greu de luptă și pune un genunchi la pământ într-o aparentă formă de supunere, permițând însă unuia dintre oamenii săi să sară peste el și să ucidă generalul persan. Furios, Xerxes ordonă trupelor sale atacul, timp în care Leonida se ridică și, eliberat anterior de echipamentul greu de luptă pentru o forță sporită, aruncă sulița spre Xerxes tăind obrazul regelui în respectarea promisiunii de a-l face să sângereze pe „Regele-Zeu”. Vizibil răvășit de această dovadă a mortalității sale, Xerxes privește cum spartanii sunt măcelăriți până la ultimul de un baraj masiv de săgeți. În momentele de dinaintea morții, Leonida își reafirmă dragostea nemuritoare purtată lui Gorgo.
Încheind povestirea în fața unei audiențe spartane la marginea câmpului de luptă de la Termopile, la un an după eroica luptă, Dilios relatează cum armata persană a fost sfâșiată de teama, dezertările și de pierderile grele suferite în fața a doar 300 de spartani. Povestea vitejiei celor 300 s-a răspândit în întreaga Grecie, inspirând diversele orașe-stat la unirea împotriva perșilor. De data aceasta persanii aveau de înfruntat 10.000 de spartani conducând alți 30.000 de greci liberi. Deși încă depășiți numeric, Dilios declară că tot grecii ar trebui să iasă victorioși și laudă sacrificiul regelui Leonida al Spartei. Apoi el va conduce atacul de eliberare al grecilor împotriva armatei persane începută cu bătălia de la Plateea.
Producție
Deasupra: versiunea filmată a unei imagini din nuvela grafică (dedesubt).
Producătorul Gianni Nunnari nu a fost singurul care pregătea un film cu subiectul bătăliei de la Termopile; regizorul Michael Mann intenționa deja să realizeze un film al bătăliei bazându-se pe cartea Gates of Fire. Nunnari a descoperit nuvela grafică 300 a lui Frank Miller și l-a impresionat suficient cât să achiziționeze drepturile de autor pentru realizarea unui film[5][6]. 300 a fost realizat în colaborare de producătorii Nunnari și Mark Canton iar Michael B. Gordon a scris scenariul[7]. Regizorul Zack Snyder a fost angajat în iunie 2004[8] pentru că acesta mai încercase realizarea unui film bazat pe o nuvelă a lui Miller înainte de debutul său cu un remake al filmului Dawn of the Dead[9]. Snyder a cerut apoi scenaristului Kurt Johnstad să rescrie scenariul lui Gordon pentru producție,[8] iar Frank Miller a fost angajat consultant și producător executiv[10].
Filmul este o adaptare cadru-cu-cadru a benzii desenate, asemănător filmului Sin City[11]. Snyder a fotocopiat desenele benzii desenate, în jurul acestora construind secvențele de filmare. „A fost un proces amuzant pentru mine... să am un cadru foto desenat drept țel pe care să îl ating”, a declarat el[12]. Ca și cartea grafică, în adaptarea cinematografică, personajul Dilios a jucat și rol de narator. Snyder a folosit această tehnică narativă pentru a arăta spectatorilor faptul că lumea suprarealistă a lui Frank Miller din 300 este reprezentată dintr-o perspectivă subiectivă. Folosind darul de povestitor al lui Dilios, el a introdus astfel elemente fanteziste în film, explicând că:
„Dilios este tipul care știe cum să nu distrugă o poveste bună cu adevărul[13].”
Snyder a mai adăugat filmului un plus de intrigă prin introducerea încercărilor reginei Gorgo de a obține susținere pentru soțul ei[14].
Deasupra: o scenă din timpul filmărilor. Dedesubt: produsul final al acestei scene.
Două luni de pregătire ante-producție au fost necesare pentru a crea sute de scuturi, sulițe și săbii, multe fiind reutilizări ale echipamentelor din recuzita filmelor Troia și Alexandru. Creaturile au fost rodul imaginației lui Jordu Schell[15] iar în acest scop au fost creați un lup și 13 cai animatronici. Actorii s-au antrenat alături de cascadori, etapă în care s-a implicat chiar și Snyder. Pentru film au fost create peste 600 de costume, precum și numeroase machete și manechine pentru diverse personaje și corpurile soldaților persani. Shaun Smith și Mark Rappaport au colaborat cu Snyder în ante-producție la designul de imagine al personajelor în mod individual precum și la realizarea machetelor, manechinelor, armelor și recuzitei necesare producției[16].
300 a intrat efectiv în producție la 17 octombrie 2005, înMontreal,[17] și s-a filmat timp de 60 de zile[16] în ordine cronologică[14] folosind un buget de 60 de milioane de dolari[18]. Utilizând tehnica digital backlot[N2], Snyder a filmat la Icestorm Studios din Montreal folosind ecrane de fundal albastre. Butler a declarat că, deși nu s-a simțit constrâns de indicațiile regizorale ale lui Snyder, fidelitatea față de linia trasată de benzile desenate a impus anumite limitări asupra prestației sale. Wenham, la rândul său, a spus că au existat momente când Snyder a dorit să surprindă întocmai anumite imagini emblematice ale benzii desenate alături de momente în care a acordat actorilor libertatea „de a explora limitele și lumea impuse”[19]. Headey a povestit legat de experiența sa cu ecranele albastre că „este foarte ciudat și, emoțional, nu are nimic din ceea ce ar trebui ca să te conecteze de la distanță cu un alt actor”[20]. O singură scenă, cea în care caii traversează ținutul, a fost filmată în aer liber[21]. Filmările au mai presupus și un intens efort fizic din partea actorilor, Butler rupându-și tendonul unui braț și suferind o entorsă ușoară[22].
Post-producția a căzut în sarcina Meteor Studios și Hybride Technologies din Montreal și a constat în umplerea imaginilor de fundal a ecranelor albastre cu mai mult de 1.500 de efecte vizuale. Inginerul de efecte speciale Chris Watts și asistentul de producție Jim Bissell au creat un proces numit The Crush[16] care permitea artiștilor de la Meteor să manipuleze culorile prin controlul contrastului dintre lumină și umbră. Anumitor imagini li s-a îndepărtat din virulența culorii în scopul inducerii anumitor stări. Ghislain St-Pierre, care a condus echipa de artiști, descria efectul: „Totul arată realist dar induce o senzație de curaj ilustrat”[16][23]. Diverse programe computerizate, inclusiv Maya, RenderMan și RealFlow, au fost utilizate pentru a crea „sângele revărsat”[24]. Post-producția a durat un an și a fost realizată de un total de zece companii producătoare de efecte speciale.[25]
Compozitorul Tyler Bates a început lucrul la coloana sonoră a filmului în iulie 2005 și a efectuat o audiție de test atunci când regizorul a dorit să arate companiei Warner Bros. evoluția proiectului. Bates a declarat că partitura a avut "multă greutate și intensitate la finalul percuției" ceea ce Snyder a găsit ca fiind potrivit pentru film[26]. Partitura a fost înregistrată la Abbey Road Studios iar interpretul vocal a fost solista Azam Ali[27]. O ediție standard și o ediție specială a coloanei sonore, conținând câte 25 de piese, au fost lansate la 6 martie 2007, ediția specială conținând și o broșură de 16 pagini și trei cartonașe de colecție[28].
Partitura a declanșat anumite controverse în comunitatea compozitorilor de film, acumulând critici pentru similitudinile sale izbitoare cu câteva coloane sonore ale unor filme de dată apropiată, incluzând aici opera luiJames Horner și Gabriel Yared din filmul Troia. S-a spus că împrumutul cel mai mare ar proveni din partitura lui Elliot Goldenthal din 1999 pentru filmul Titus. "Remember Us" al lui 300 este parțial identic cu "Finale" dinTitus, iar "Returns a King" este similar replicii "Victorius Titus"[29][30][31]. La 3 august 2007, Warner Bros. Pictures a făcut o declarație oficială:
... un număr de fragmente din partitura filmului 300 au fost, fără cunoștința sau participarea noastră, derivate din compoziția muzicală a câștigătorului premiului Academiei - compozitorul Elliot Goldenthal - pentru Titus. Compania Warner Bros. Pictures are un mare respect și considerație pentru Elliot, colaborator de-al său mult timp, și ar fi bucuroasă să rezolvăm această problemă pe cale amiabilă[32].
Lista compozițiilor care alcătuiesc coloana sonoră a filmului
1. "To Victory" - 2:33
2. "The Agoge" - 2:24
3. "The Wolf" - 2:09
4. "Returns a King" - 2:23
5. "Submission" - 2:39
6. "The Ephors" - 1:58
7. "Cursed by Beauty" - 1:40
8. "What Must a King Do?" - 1:04
9. "Goodbye My Love" - 3:21
10. "No Sleep Tonight" - 2:32
11. "Tree of the Dead" - 2:23
12. "The Hot Gates" - 2:59
13. "Fight In the Shade" - 3:16
14. "Come And Get Them" - 2:04
15. "No Mercy" - 2:22
16. "Immortals Battle" - 1:52
17. "Fever Dream" - 2:32
18. "Xerxes' Tent" - 3:19
19. "Tonight We Dine In Hell" - 1:13
20. "The Council Chamber" - 2:33
21. "Xerxes' Final Offer" - 2:37
22. "A God King Bleeds" - 2:16
23. "Glory" - 1:43
24. "Message For the Queen" - 2:30
25. "Remember Us" - 2:56
26. "To Victory" (Philip Steir's Sacrifice for Sparta Remix) - 5:32 (iTunesPiesă bonus)
Lena Headey, la premiera londoneză a filmului 300, 2007.
Site-ul oficial 300 a fost lansat de Warner Bros. în decembrie 2005. "Arta conceptuală" și blogul lui Zack Snyder au fost atracțiile principale ale site-ului[33]. Ulterior, website-ul a adăugat jurnale video descriind detaliile de producție, incluzând imagini comparative ale benzii desenate și scenelor filmate precum și ale creaturilor din 300. În ianuarie 2007, studioul a lansat o paginăMySpace dedicată filmului[34]. The Art Institutes a creat de asemenea un micro-site pentru promovarea filmului[35].
La Comic-Con International (un eveniment internațional anual de patru zile dedicat segmentului artistic reprezentat de benzile desenate) din iulie 2006, standul filmului 300 a afișat o reclamă promoțională a filmului care a fost receptată[36]. În ciuda unei securități draconice, au existat scurgeri iar trailer-ul filmului a apărut pe Internet[37] în vreme ce Warner Bros. l-a lansat oficial la 4 octombrie 2006[38] iar ulterior și-a făcut apariția la Apple.com unde a primit o expunere publică considerabilă. Muzica de fundal folosită a fost "Just Like You Imagined" de Nine Inch Nails. Un al doilea trailer300, atașat filmului Apocalypto, a fost lansat în cinematografe la 8 decembrie 2006[39] iar online cu o zi mai devreme[40]. La 22 ianuarie 2007, un trailer exclusiv a fost difuzat la televiziune în segmentul de timp de maximă audiență[41]. Trailerele au fost creditate ca fiind cele ce au stârnit interesul asupra filmului contribuind masiv la succesul său de box office[42].
În aprilie 2006, Warner Bros. Interactive Entertainment anunța intenția sa de a realiza un joc pe platformaPlayStation Portable, 300: March to Glory, bazat pe film. Collision Studios a lucrat în colaborare cu Warner Bros. pentru a surprinde situl filmului în jocul video care avea să fie lansat simultan cu filmul în Statele Unite[43]. National Entertainment Collectibles Association a produs o serie de figurine colecționabile bazată pe caracterele din film[44] precum și replici ale armelor și armurilor[45].
Warner Bros. a promovat filmul 300 prin sponsorizarea campionului de la categoria semigrea a Ultimate Fighting Championship, Chuck Liddell, care a avut apariții personale și a participat la alte activități promoționale[46]. Studioul s-a alăturat de asemenea Ligii Profesioniste de Hochei Nord-Americane (National Hockey League) la producerea unui spot publicitar de televiziune de 30 de secunde pentru promovarea filmului în tandem cu runda play-off a Cupei Stanley[47].
Ediţii de colecție limitate ale filmului 300.
În august 2006, Warner Bros. a anunțat lansarea lui 300 pentru data de 16 martie 2007[48] dar în luna octombrie lansarea a fost devansată pentru 9 martie 2007[38]. 300 a fost lansat pe DVD,Blu-ray și HD DVD la 31 iulie 2007, în teritoriile și țările Regiunii 1, în forma edițiilor cu un disc și cu două discuri. Începând cu august 2007, 300 a fost lansat în forma ediției cu un disc și cea cu două discuri și carcasă din oțel pe DVD, Blue Ray și HD DVD și în Regiunea 2. La 21 iulie 2009, Warner Bros. lansează un nou Blu-ray intitulat 300: The Complete Experience pentru a coincide cu varianta Blu-Ray a filmului Cei ce veghează. Acest nou Blu-ray dispunea de o carcasă digitală de 40 de pagini și includea toate extrasele din original precum și unele noi precum o copie digitală[49] și formatul "imagine-în-imagine" intitulat The Complete 300: A Comprehensive Immersion, care permitea telespectatorului vizualizarea filmului din trei perspective diferite.
La 9 iulie 2007, canalul american de televiziune prin cablu TNT a cumpărat dreptul de difuzare a filmului de la Warner Bros[50] TNT și a început difuzarea sa în septembrie 2009. Sursele susțin că rețeaua de televiziune a plătit între 17.000.000[51] și 20.000.000 de dolari[50] pentru drepturile de difuzare. TNT a consimțit la un contract de trei ani în locul unuia standard care prevede cinci[51].
300 a fost lansat în America de Nord la 9 martie 2007, atât în cinematografele convenționale cât și în cele IMAX[53] și a avut încasări de 28.106.731 de dolari în această primă zi iar până la finalul săptămânii de debut din America de Nord acestea s-au ridicat la 70.885.301 de dolari depășind recordul deținut de Epoca de gheață 2: Dezghețul pentru cel mai de succes weekend de deschidere al lunii martie și pentru lansări de primăvară. De atunci, recordul de lansare de primăvară al lui 300 a fost depășit deFurios și iute 4: Piese originale iar cel pentru luna martie de opera lui Tim Burton, Alice în Țara Minunilor[54]. Încasările de weekend ale lui300 urcă filmul pe locul 24 în topul celor mai mari din istoria box office-ului, la mică distanță de Lumea dispărută: Jurassic Park și deasupra lui Transformers - Războiul lor în lumea noastră[55]. Filmul este pe locul trei în topul succeselor filmelor clasificate R în SUA, după Matrix - Reîncărcat (91,8 milioane de dolari) și Patimile lui Hristos (83,8 milioane)[56]. De asemenea, filmul a mai stabilit și un record pentru cinematografele IMAX cu încasări de weekend de 3,6 milioane[57].
300 - Eroii de la Termopile a avut premiera două zile mai devreme, la 7 martie 2007, în Sparta, iar apoi în Grecia la 8 martie[58][59]. Producătorii au fost surprinși de audiența ridicată, aceasta fiind de două ori mai mare decât așteptările[60]. Aceștia au pus succesul pe seama scenelor stilizate de violență, a rolului puternic feminin al reginei Gorgo ce a atras un mare număr de femei și a reclamei de pe MySpace[61]. Producătorul Mark Canton a declarat că „MySpace a avut un impact enorm care a depășit limitările Internetului sau ale nuvelei grafice. Odată ce realizezi un film mare, se duce vestea repede”[61].
De la premiera internațională de la Festivalul Internațional de Film de la Berlin din 14 februarie 2007, în fața unei audiențe formată din 1.700 de membri, 300 a primit recenzii în general diverse. În vreme ce la premiera cu public a fost aclamat în picioare[62] la conferința de presă de la câteva ore mai târziu a fost criticat aspru de cei care mai rămăseseră până la final[63]. Părerile critice asupra lui 300 sunt împărțite[64]. Rotten Tomatoesestimează că 59 de procente dintr-un eșantion de 216 recenzii internaționale au avut o părere pozitivă și apreciativă, media punctajului situându-se la 6,1 din 10[65]. Recenziile realizate de criticii de film notabili erau în proporție de 48% pozitive, punctajul fiind de 5,6 din 10 la un eșantion de 40[66] La Metacritic, care folosește un sistem standard de analiză cu punctajul maxim 100 asupra recenziilor principalilor critici de film, 300 a fost punctat cu 51, pe baza a 35 de recenzii[64] iar Empire a acordat filmului 3/5.
Todd McCarthy de la Variety descrie filmul ca fiind „captivant vizual” deși „bombastic”[67] iar Kirk Honeycutt, înThe Hollywood Reporter, lăuda „frumusețea topografiei, culorilor și formelor”[68]. În Chicago Sun Times, Richard Roeper aclamă 300 ca fiind „Cetățeanul Kane al nuvelelor grafice transpuse cinematografic”[69]. 300 a mai fost primit cu căldură de site-urile care se axează pe subiecte precum jocurile video și benzile desenate. Mark Cronan de la Comic Book Resources găsește filmul captivant, lăsându-l cu „un sentiment de putere izvorât din participarea ca martor la ceva măreț”[70] iar Todd Gilchrist de la IGN aplaudă viziunea lui Zack Snyder și îl vede drept „un posibil salvator al cinematografiei moderne”[71].
Un număr de recenzii negative au apărut în importante ziare americane. A.O. Scott de la The New York Timesdescrie 300 ca fiind „la fel de violent ca Apocalypto și de două ori mai prost” în vreme ce critică modelul cromatic și sugerează că intriga include substraturi rasiste[72]. Kenneth Turan scrie în Los Angeles Times că „doar dacă iubești violența precum un spartan, Quentin Tarantino sau jocurile video adolescentine vei fi fascinat la nesfârșit”[73]. Roger Ebert, în recenzia sa, acordă filmului două stele scriind că „300 are caricaturi unidimensionale care vorbesc precum wrestlerii profesioniști când fac provocări”[74]. Unele ziare și reviste grecești au fost de asemenea critice la adresa filmului, precum criticul Robby Eksiel care a afirmat că cinefilii vor fi uimiți de „acțiunea digitalizată” dar iritați de „interpretarea pompoasă și personajele unidimensionale”[59][75].
Scenă de luptă masiv prelucrată prin utilizarea tehniciislow motion (mișcării cu încetinitorul).
La Gala Premiilor MTV din anul 2007, 300 a fost nominalizat pentru Cel mai bun film, Gerard Butler pentru Ce mai bună interpretare, Lena Headey pentruCel mai bun debut, Rodrigo Santoro pentru Cel mai bun rol negativ iar scena luptei regelui Leonida cu "Super Nemuritorul" pentru Cea mai bună luptă[76]. Dintre aceste nominalizări doar premiul pentru Cea mai bună luptă a fost câștigat. 300 a cucerit și titlurile de Cea mai bună dramă și Cel mai bun film de acțiune de la Premiile Golden Icon din 2006-2007 prezentate de Travolta Family Entertainment[77] iar în decembrie 2007, a câștigat titlul de Filmul Anului laIGN[78] alături de Cea mai bună adaptare a unei benzi desenate[79] iar regele Leonida pentru Personajul favorit[80].
Filmul a fost nominalizat la 10 secțiuni ale Premiilor Saturn (film, regie, rol principal masculin, costume, machiaj, muzică, efecte speciale, rol secundar, rol principal feminin și scenariu), câștigând premiile pentru Cel mai bun regizor și Cel mai bun film de acțiune/aventură/thriller[81]. În anul 2009, revista National Review a plasat 300 pe locul 5 în topul său 25 al Celor mai conservatoare filme din ultimii 25 de ani[82]. La BMI Film & TV Awards a câștigat titlul BMI Film Music Award din 2008, titlul Golden Trailer la premiile Golden Trailer din 2007, Hollywood Movie of the Year la Hollywood Film Festival din același an, PFCS Award la Premiile Criticilor de Film ai Societății Pheonix pentru efecte speciale (2007), un Sattelite Award pentru efecte speciale iar în 2008 Taurus Award pentru scenele de luptă, acordat de World Stunt Awards din Statele Unite[83].
În total, 300 a câștigat 9 premii din cele 27 de secțiuni din diverse gale la care a fost nominalizat.
Au existat critici privind portretizarea lui Xerxes (dreapta) drept androgină.
Înainte de lansarea lui 300, Warner Bros. și-a exprimat preocupările privind aspectele politice ale temei filmului. Snyder a relatat că a existat o „sensibilitate uriașă legată de confruntarea Estului cu Vestul, în studio”[84]. Speculațiile media despre o posibilă paralelă între conflictul greco-persan din film și evenimentele internaționale curente au început cu un interviu cu Snyder de dinaintea Festivalului de Film de la Berlin[85]. Intervievatorul a remarcat că „toți sunt siguri că acest film va fi tradus în politicile contemporane” iar Snyder a replicat că, în timp ce este conștient că oamenii vor privi filmul prin prisma evenimentelor contemporane, nu s-a intenționat nicio paralelă între film și lumea contemporană[86]. Dincolo de paralelele politice, unii critici au ridicat întrebări mult mai generale legate de orientarea ideologică a filmului. Kyle Smith de la New York Post scria că filmul „va încânta băieții lui Adolf”[87] iar Dana Stevens de la Slatecompara filmul cu The Eternal Jew, „ca un manual despre cum fantezia chinuirii unei rase și mitul naționalist pot servi incitării la război total”[88]. Roger Moore, critic la Orlando Sentinel, asociază 300 cu definiția „arteifasciste a lui Susan Sontag[89]. Alleanza Nazionale, un partid politic italian format din colapsul partidului neo-fascistMSI (Movimento Sociale Italiano–Destra Nazionale, MSI–DN), a folosit ilustrații din lucrare în afișele electorale ale candidatului său titrând: „Apărați-vă valorile, civilizația, districtul”[90].
Totuși, criticul Gene Seymour de la Newsday a afirmat că asemenea reacții au o bază greșită, scriind că „filmul este mult prea neserios ca să reziste oricărei teoretizări ideologice”[91]. Snyder însuși a respins declamațiile ideologice sugerând că aceste recenzii critice asupra „ecranizării unei nuvele grafice în care o gașcă de tipi... se stropșesc unul la celălalt” folosind cuvinte precum „neoconservatorism, homofobie,homosexualitate sau rasism” pierd complet esența și ideea filmului[92]. Criticul sloven Slavoj Žižek scrie de asemenea că povestea reprezintă „o țară mică și săracă (Grecia) invadată de armata unui stat mult mai mare (Persia)”, sugerând că identificarea spartanilor cu o superputere modernă este defectuoasă[93].
Pentru că există puține surse și înregistrări privind artele marțiale utilizate de spartani pentru a supraviețui, dincolo de mai bine cunoscutele lor tactici și formațiuni de luptă, coregrafia combatului a fost realizată de o echipă condusă de Damon Caro și Chad Stahelski și a fost o sinteză a artei de luptă cu diverse arme având la bază artele marțiale filipineze[94]. Acestea pot fi remarcate în scenele de luptă cu sabia și în tehnicile Arnis/Kali/Eskrima reliefate în scenele de utilizare ofensivă a scuturilor.
Paul Cartledge, profesor de istorie greacă la Universitatea Cambridge, a consiliat producătorii în modul de pronunție al numelor în greaca veche afirmând că s-a dat o bună utilizare muncii sale de cercetare asupra Spartei. El laudă filmul pentru portretizarea „codului eroic spartan” și „a rolului cheie jucat de femei în susținerea acestuia, reîntărind codul onoarei eroice masculine” în același timp exprimându-și rezervele legate de „polarizarea Vest (cei buni) vs. Est (cei răi)”[95]. Cartledge scrie că s-a bucurat de film deși găsește descrierea ateniană a lui Leonida drept „iubitor de băieți” ca fiind ironică din moment ce spartanii înșiși încorporaseră pederastia instituționalizată în sistemul lor educațional[96].
Ephraim Lytle, profesor asistent la catedra de studii elenistice a Universității din Toronto, afirmă că 300idealizează selectiv societatea spartană într-un mod „problematic și deranjant” la fel ca și portretizarea „sutelor de națiuni ale persanilor” ca monștri și a non-spartanilor drept slabi ca războinici. El sugerează că universul moral al filmului ar fi putut părea „la fel de bizar anticilor greci la fel cum pare istoricilor moderni”[97].
Victor Davis Hanson, editorialist la National Review și fost profesor de istorie clasică la California State University din Fresno, care scrisese prefața la o reeditare din 2007 a nuvelei grafice, a afirmat că filmul demonstrează o anumită potrivire cu lucrările originale ale lui Herodot prin aceea că reușește să surprindă etosul anticei Sparte și pentru că redă evenimentul Termopile ca pe o „ciocnire a civilizațiilor”. El remarcă faptul că Simonides, Eschil și Herodot au văzut Termopile ca bătălie împotriva „centralismului estic și al sclaviei colective” cărora li se opune „ideea cetățeanului liber al polisului autonom”[98]. El afirmă în continuare că filmul portretizează bătălia într-o manieră „suprarealistă” și că intenția a fost să „delecteze și să șocheze în primul rând și abia apoi să instruiască”[99].
Spartanilor le era interzis să poarte barbă sau mustață, dar filmul îl portretizează pe Leonida purtând barbă, la fel ca mulți dintre luptătorii din suita sa.
Touraj Daryaee, profesor de istorie iraniană și specialist în lumea persană la Universitatea din California, Irvine, critică utilizarea în film a surselor clasice, scriind:
„
Unele pasaje din autorii clasici Eschil, Diodorus, Herodot și Plutarh sunt revărsate în film pentru a-i da acestuia o aromă de autenticitate. Eschil a devenit o sursă majoră când în film este narată bătălia cu «turmele de monștri umani» ai perșilor. Mărturiile lui Diodorus despre valorile grecilor în conservarea propriei libertăți sunt inserate în film, dar mențiunile sale despre valorile persane sunt omise. Numerele fanteziste ale lui Herodot sunt folosite pentru a popula armata persană iar relatările lui Plutarh despre femeile grece, în special despre cele spartane, sunt inserate greșit în dialogul dintre „misoginul” ambasador persan și regele spartan. Sursele clasice sunt folosite în mod cert dar exact acolo unde nu trebuie sau destul de naiv. Atenienii luptau în bătălia de pe mare în timpul ăsta[100].
”
Robert McHenry, fost editor șef la Encyclopedia Britannica și autorul How to Know afirmă că 300 este „un film de o prostie aproape inefabilă. «Alambicurile» din film ar putea fi cu ușurință utilizate pentru reclame la Buns of Steel, AbMaster sau ThighMaster. Este vorba despre romantizarea idealului de spartan, proces care a început încă din antichitate, a fost promovat de către români și a supraviețuit timpului dar prea puțin asemănătoare cu realitatea istorică spartană”[101].
Regizorul Zack Snyder a făcut declarații legate de acuratețea istorică a filmului într-un interviu pentru MTV: „evenimentele au o acuratețe de 90 de procente. E doar o nebunie vizuală... Am arătat acest film unor istorici de talie mondială și ei au spus că este uimitor. Nu le venea să creadă că este chiar atât de exact.” El a continuat spunând că filmul este „o operă, nu un documentar. Asta spun atunci când oamenii afirmă că nu prezintă acuratețe istorică.”[102] El a mai fost citat într-un reportaj al BBC News spunând că în esența sa este „un film fantezie” și a spus despre naratorul Dilios că știe cum să nu strice o poveste frumoasă spunând adevărul.[13]
Într-un interviu, scenaristul Frank Miller a declarat: „Impreciziile, aproape toate, sunt intenționate. Nu degeaba le-am scos platoșele și fustele de piele. Am vrut ca ei să arate bine când se mișcă. Le-am dat destul de mult coifurile jos, în parte pentru a putea recunoaște personajele. Spartanii, îmbrăcați complet, nu ar fi putut fi deosebiți unul de altul decât în prim-planuri. Mi-am luat și libertatea ca, deși în realitate toți aveau pene, să pun pene doar pe coiful lui Leonidas, ca să iasă în evidență și să-l identific ca rege. Căutam mai degrabă o evocare decât o lecție de istorie. Cel mai bun rezultat la care puteam spera este că dacă filmul emoționează pe cineva, atunci acel cineva va căuta singur să citească istoria. Pentru că istoria este nesfârșit de fascinantă.”[103]
Încă de la lansare 300 a stârnit de asemenea controverse asupra portretizării persanilor. Diverși critici, istorici, jurnaliști și oficiali ai guvernului iranian, inclusiv președintele Mahmoud Ahmadinejad[104] au denunțat filmul[105][106][107]. Ca și nuvela grafică, filmul a caracterizat perșii ca fiind o hoardă monstruoasă, barbară și demonică iar regele Xerxes portretizat androgin[108][109]. Criticii au sugerat că aceasta a fost făcută intenționat pentru a contrasta puternic cu masculinitatea armatei spartane[110]. Steven Rea a susținut că perșii din film au fost un liant pentru o secțiune transversală anacronică dintre stereotipurile vestice asupra culturii africane și asiatice[111].
Caracterizarea făcută anticilor perși în film a provocat reacții puternice, în special în Iran[112]. Azadeh Moavenide la Time a comunicat că Teheranul a fost "scandalizat" în urma lansării filmului. Moaveni a identificat doi factori care ar fi putut contribui la această reacție intensă: lansarea sa în ajunul Nowruz, Anul Nou persan, și viziunea generală iraniană asupra Imperiului Ahemenid ca "o pagină deosebit de nobilă în istoria lor"[105][106][113]. Diverși oficiali iranieni au condamnat filmul[114][115][116][117] iar Academia Iraniană de Arte a înaintat o plângere formală împotriva filmului la UNESCO, etichetându-l drept un atac la identitatea istorică a Iranului[118][119]. Misiunea iraniană de la ONU a protestat împotriva filmului într-un comunicat de presă[120] iar ambasadele iraniene au protestat la proiecțiile filmului din Franța[121], Thailanda[122], Turcia[123] și Uzbekistan[124]. 300 a fost interzis în Iran ca fiind "propagandă americană dăunătoare"[125].
Răspunzând criticilor, un purtător de cuvânt de la Warner Bros. a declarat că filmul 300 "este o lucrare de ficțiune inspirată de nuvela grafică a lui Frank Miller și vag bazată pe un eveniment istoric. Casa de film a realizat acest film exclusiv ca operă de ficțiune și cu unicul scop de a delecta spectatorii; nu este menit să discrediteze nicio etnie sau cultură și nu reprezintă niciun fel de declarație politică"[112].
La 27 ianuarie 2007, cu puțin timp înainte de lansarea filmului, creatorul original al 300, Frank Miller a făcut următoarea declarație politică:
„
Dintr-un anumit motiv, nimeni nu pare să vorbească despre cei împotriva cărora suntem și despre cel de-al șaselea secol de barbarism pe care ei de fapt îl reprezintă. Acești oameni au văzut masacre. Au înrobit femei, și-au mutilat genital propriile fiice, nu se comportă după niciun fel de norme culturale care nouă ne sunt sensibile. Vorbesc la un microfon care nu ar fi putut fi vreodată un produs culturii lor și eu trăiesc într-un oraș unde trei mii dintre vecinii mei au fost uciși de pirați ai aerului cu avioane pe care ei nu le-ar fi putut construi vreodată"[126].
”
El a mai făcut o referire explicativă la următorul său proiect, "Holy Terror, Batman!", o poveste în care Batmanse confruntă cu Al-Qaeda, spunând că: "Este, fără a pune un accent prea fin pe asta, o parte propagandistică... Superman i-a dat un pumn lui Hitler. La fel a făcut și Captain America. Acesta este unul din aspectele existenței lor"[127].
300 a fost parodiat în diverse forme media, sintagma „This is Sparta!” (Aceasta este Sparta) răspândindu-se rapid pe calea Internetului[128] diverse parodieri apărând, de asemenea, în filme și la televiziune. Aici se include scurt-metrajul United 300, câștigător al Movie Spoof Award la MTV Movie Awards în 2007, și parodia vizuală din O noapte la muzeu 2. Scheciuri având la bază filmul au apărut în Saturday Night Live[129] și Robot Chicken, acesta din urmă imitând stilul vizual al lui 300 într-o serie parodică intitulată "1776"[130]. 20th Century Fox a lansat Întâlnire cu spartanii, o altă parodie după 300 regizată de Jason Friedberg și Aaron Seltzer, în vreme ce Universal Pictures prevede o parodie similară intitulatăNational Lampoon's 301: The Legend of Awesomest Maximus Wallace Leonidas[131]. 300 a mai fost parodiat într-un episod din South Park denumit "D-Yikes!"[132] iar în jocul video Deadliest Warrior: The Game există un obiectiv intitulat „That was Sparta!” (Aceasta a fost Sparta) atins prin uciderea a 300 de spartani.
300, în special bogăția sa de citate, a fost „adoptat” de echipele sportive ale studenților de la Michigan State University (poreclite Spartanii), lozinca „Spartans, what is your profession?” (Spartani, care este profesia voastră?) devenind un obicei la evenimentele sportive ulterioare lansării filmului, iar antrenorul echipei masculine de baschet, Tom Izzo, s-a costumat precum regele Leonida la unul dintre evenimentele sportive[133][134]. Fenomenul a cunoscut o amploare deosebită și în România unde echipa de fotbal Dinamo București a preluat anumite aspecte ale filmului, de la porecla de „Spartani”[135] până la strigătul spartan de luptă și chiar aspecte de imagine
Imaginea lui Arthur in istoria lumii este impregnata cu aura idealismului si a nemuririi, el fiind, conform miturilor, eroul devenit rege cu aportul divinitatii, singurul care a reusit sa scoata sabia vrajita din piatra. Mai tarziu, regele Arthur devine purtatorul sabiei vrajite, Excalibur, daruita lui de zana lacului, in semn de supunere si recunoastere. Excalibur si sabia din piatra, desi confundate in multe adaptari cinematografice sau animate, sunt doua arme independente, fiecare dintre ele avand o semnificatie aparte pentru identitatea legendarului rege. Mai mult decat atat, Arthur, prin aura supraumana ce il reprezinta la nivel de credinte si superstitii, ar fi fost Cel Ales pentru a descoperi Sfantul Graal.
Cat adevar se ascunde in spatele legendei?
Surse documentare
Dezgropand Curtea lui Arthur si Castelul din Camelot
Intoarcerea mesianica a regelui
Arthur a fost de asemenea folosit ca model pentru comportamentul din zilele moderne. În anii 1930,Ordinul Fellowship al Cavalerilor Mesei Rotundeformat în Marea Britanie pentru a promova idealurile crestine si notiunile lui Arthur despre cavalerismul medieval.În Statele Unite, sute de mii de baieti si fete s-au alaturat grupurilor de tineret arthuriene, cum ar fi Cavalerii Regelui Arthur, în care Arthur si legendele sale au fost promovate ca exemple sanatoase.
